Mihai Eminescu – Departe sînt de tine…

Departe sînt de tine şi singur lîngă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc.
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sînt bătrîn ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptînd în faţă-mi trecutele nimicuri;
Cu degetele-i vîntul loveşte în fereşti,
Se toarce-n gîndu-mi firul duioaselor poveşti,
Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci,
Cu ochii mari în lacrimi, cu mîni subţiri şi reci;
Cu braţele-amîndouă de gîtul meu te-anini
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…
Eu strîng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi,
În sărutări unim noi sărmanele vieţi…
O! glasul amintirii rămîie pururi mut,
Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut,
Să uit, cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult…
Voi fi bătrîn şi singur, vei fi murit de mult!