Ca la coasă
lui Ioan Mihoc
Ca la o coasă bună
plimbarea de dimineaţă
a lui Ioan Mihoc.
Prea multe buruieni
răsar în brazdele de flori
pe alei
cuie de argint
scumpe
tot să păşeşti
din ţeapă în strigăt?
Bucuria puţină de la capătul drumului
înteţeşte focul suferinţei jertfei.
Ca la o coasă bună
fîn adunat în fînare
proaspătă hrană la stîna mieilor.
Pas dureros
usturătoare rană
a mersului pe plante ascuţite
crestele balaurilor ameţiţi de lumină.
Cînd nu-i mai văd
mă cosesc pe dinlăuntru.
Păstor obosit
cu mioara în spate!
Du-mă dragă suferinţă
la coasă
pe pajiştea albastră.
Din nou către Athos
Am scos cărarea din inima mea
o sfoară de lumină
curcubeu către Athos.
Ca o furnică
printre firele de iarbă
pieptănat de culorile
altor planete.
Simt chemarea cosmică
scrisă în manuscrisele milenare
din cetăţile sfinte
presărate cu praf stelar.
Din nou către Athos
ţara în care bărbaţii bărboşi
trăiesc timpurile începuturilor creaţiei
cînd Adam avea toate coastele
iar Eva dormea în tainica tainiţă.
Singurul loc din lume
unde simt
că Dumnezeu mai are de creat ceva
iar eu am o coastă în plus.
Dor de
lui Adam Puslojic
Aduc mărturie
frunzelor
florilor din buchetele mireselor
pe care le încununez
altoire în fereastra inimii
lui Făt Frumos
daco valahul
sîrbul mut
care scrie poeme în somn.
Adam Puslojic
feciorul de împărat
întors din plaiul
tinereţii fără bătrîneţe.
Un soare pletos
apasă pe inima mea.
Aduceţi frigarea
babei Ilinca
să-mi treacă de foc
şi de dor.
Floare de la Athos
lui Cassian Maria Spiridon
În peştera Sfîntului Athanasie
de la Muntele Athos
o gură de piatră
mestecă molcom
măruntaiele stîncii.
Pe limba tivită
de viperă şuierătoare
curge vioi
undă năvalnică.
Din moarte
iese apa vieţii
lacrimile
smeritelor flori din piatră.
O palmă vie
cu iarbă crudă
deschisă spre vale.
Îngenuncheat
poetul
scurmă cu degetele pătate de cerneală
rugăciunile vechi
din care cresc
bulbii florilor athonite.
Smulge din straturile subţiri
ca obrazele veştede
ale mireselor rămase în lumea de vise
rădăcinile vieţii.
Plăntuţe firave
învelite în batiste de zîmbet
la buzunarul de la inimă.
Ca aluatul evanghelic
florile se împrăştie
prin cărţi
invitaţie blîndă
ochilor obosiţi.
Din cînd în cînd
poetul
îşi pipăie rana de la inimă.
O, preafrumoasă durere
pentru Marcela
O
preafrumoasă durere
balsam rănilor mele
să ardă copacul lupeş
cu ramuri înfipte adînc!
Dacă adorm
privind pe fereastră
leagă-mă cu aripile de ceară
ale lui Icar
şi-n zborul peste abis
trezeşte-mă
cu picătura chinezească
la tărîmul violaceu.
Te mai rog Doamne
să nu fiu vecin
cu stăpînul cel fudul al lui Lazăr
care nu vrea să rupă
zăgazul de milă.
Oare-i bine să reverşi norii
potopul de ape
peste iadul închipuit?
N-ar mai fi întunericul
întunericului
Doamne
unde numai Tu ne ştii.
Păstrează Părinte
iadul pe temelii
dar trimite îngerii Tăi
în timpul liber
să ne pescuiască
din lava fierbinte.
.