Ziuă în casă

Corbii – atât de negri,

că abia văd, ziua,

pe unde să zboare.

Noaptea – neagră ca un cuib de corbi!

Berzele – atât de albe,

că pot zbura, noaptea,

fără felinar.

Tu, întinsă în pat,

atât de albă,

că mi-am pus ochelari de soare.

În miezul nopţii,

ai făcut ziuă în casă.

Multă geometrie

în acest Con de lumină!

 

Prezenţă

Absența-ți, uneori e o prezență

triumfătoare, ca un tren pe șine…

Când se zidește lirică din mine,

când se încheagă, grea, din remanență.

 

Știută este lecția, că duhul

e mult mai viu, mult mai prezent ca trupul!

Nici chiar pe El nu-l observăm, ca formă,

dar e prezent în noi, în duh și normă.

 

Asceții toți, departe stau de lume,

dar lumea se strecoară-n ei prin nume.

Doar numele se-ntâmplă să-l pronunț

și simt prezența ta, ca un denunț.

 

Ca ceața ești, părând pe veci absentă,

în văi de suflet ești mereu prezentă.

 

Vinul spre șampanie

Cum culegeau odată, pe brumă, podgorenii

preacopții struguri, care bolboroseau a vin,

în toamna de iluzii, cu vise și vedenii

culeg târziu feteasca din coapsa ta de in.

 

Acalmic sunt. Beția îmi lunecă prin vene,

îmbrățișez carafa cu pântec de femeie.

Beția e o ușă iar vinul e o cheie

spre lumea-n care fost-am pescar iubit de mrene.

 

În camera-mi pustie, ca lampă arde via;

prin vene-mi curge vinul – ceresc sânge de îngeri,

iar tu ești proprietara de suferințe, Mia,

ești lupta mea pierdută, trofeul meu de-nfrângeri.

 

Asemeni celor care trudeau din greu, în toamnă,

adun, pe brumă, vorba și zâmbetul tău, Doamnă.

 

 

Toamnă

Ca un război ce-și duce condamnații,

își poartă toamna frunzele pe dealuri.

Copiii s-au închis în idealuri,

în onomastici s-au retras bărbații.

Doar gaițele spre miazăzi migrează

și-aprind un foc de strigăte-n amiază.

 

*

Dintr-un tablou de-un galben mat

coboară toamna peste sat.

Umbrelă poartă roata morii,

iar ploaia râde din toți norii.

 

*

Ascultă cum bate ecoul tăcerii

în lanul de frunze cosite de vânt…

O lună mâloasă, un cer de pământ,

coboară-n grădină și sperie merii.

Trec trenuri de pâslă prin sate de fum

și năruie lumea în scrum.

 

*

Stau dealurile-n brumă,

ca urșii în culcuș.

Pădurea luminează

din câte un scoruș.

 

*

Zilele sunt tot mai scurte.

Viețile noastre la fel…

Vântul e noul organist al catedralei.

Pădurea se încălzește la un foc de amintiri.