Scara lui Rodion  (fragment)

1

…atunci liniștea era somn

și somnul

uita să se trezească

curgînd spre nicăieri

cînd timp cînd uitare –

ca o limfă

fără oprire, curgere fără curgere –

din care, firav, doar semnul ivirii…

Uneori fulgera o eternitate

și se stingea, încolțind în alta și alta

la marginea doar a gîndului

prevestind că se va întîmpla

că va veni suișul și căderea

că se va ivi, izbăvitoare, marginea

de care, ca un clopot, somnul

se va lovi și totul se va umple de fărîme

care vor pluti

insule în uitare

fără chip, fără miros, fără umbră

amintiri despre ce vor fi putut ele fi

și în urma lor venea sunetul

încă departe de timp

de apa liniștii

de apa așteptării.

 

2

…sunetul nu se mai despărţea de liniște ca

un hamac între capetele somnului

iar miezul lui începea să prindă

pojghiță

ca laptele unduind printre viitoarele astre

de unde

avea să-l coboare  plînsul mamelor.

Rînduri de sunete

umpleau locul acela

ce niciodată nu fusese un gol

și unde, încălzit de tăceri,

se ivea cel care

se pătrundea de sine

și învelișul a prins să lucească

sub șlefuirea sunetului

care se făcea albie

și pe care, ca un cocon plutea,

pe somnul dinaintea începutului.

Și toate au curs una în alta și

marginile s-au desprins

și somnul

obosise și

nimic nu mai era împrejur.

Astfel se închega cel din care

somnul avea să iasă de tot

odată cu moartea

(și s-au adeverit locurile)

pe unde aveau să intre lumina și sunetul

sub mîngîierea și binecuvîntarea

celui

care încă nu era acolo.

 

3

…și dintr-o dată nu mai era singur

fără nume, fără chip, fără gînd –

el cu sine

și cîntecul din care se hrănea

și urca fără grabă treptele

la ieșirea din somn .

Nimic de făcut în jur.

Nimic de auzit, nimic de văzut

iar lumina era înăuntru –

și așa s-a bucurat

strălucind

de toate din sine!

Avea să găsească el calea

acum, cînd marginile se făceau boltă

fără de capăt

iar cîntecul vălurea ușor

ca o apă nouă

și de el se apropiau

ca o piele

sunete albe și moi.

4

…învăţase să se nască

și odată cu el creșteau semnele

închipuite din urmele somnului și

cîntecului dintîi care îi închegau făptura.

Iar de jur împrejur se apropia

aerul – apă dintr-un sfîrc nevăzut

pentru gura abia ivită și

ochii care încolțeau.

Venise vremea să cunoască.

Cu voie sau fără voie.

Lin, sunetul care-i ținea loc de ureche

și aburul pe care-l cădelnița cu gura

s-au așternut peste fața lui

ca un răsad

ca o umbră de toamnă

care închega izvoarele.

 

5

…și toate erau ale lui:

o ninsoare de cîntec

i s-a pus aripi pe umeri

ca mătasa sărutului.

Era timpul să primească rodul

celor bănuite și nebănuite

care veneau odată cu el.

Un deget siniliu

muta undeva departe apa-aer

și din loc în loc

în cutele ei se iscau

durerile facerii și culorile

în care se învelea făptura.

Iar ea trecea palma peste ele

și în sunete îmboboceau păsări

culorile urcau pe grumaji

căutînd intrarea și

curățind gura de nevorbire.

Atunci, de sus,

sunetul s-a făcut clopot

acoperind totul

 

și aceasta era Bine Cuvîntarea

iar făptura a început să-nțeleagă.