Milo De Angelis s-a născut în 1951 la Milano. A publicat volumele de versuri: Somiglianze, Ed. Guanda, 1976; Millimetri, Ed. Einaudi, 1983; Terra del viso, Ed. Mondadori, 1985; Distante un padre, Mondadori, 1989; Biografia Sommaria, Mondadori, 1999; Quell’andarsene nel buio dei cortili, Mondadori, 2010. A publicat proza fantastică La corsa dei mantelli, Ed. Guanda 1979, care a fost republicată de Marcos y Marcos în anul 2011, şi volumul de eseuri Poesia e destino, la Cappelli, în 1982. A tradus din franceză şi din limbile clasice: Racine, Baudelaire, Blanchot, Eschil, Lucreţiu. În anul 2008, a fost publicat de Mondadori un volum care conţine întreaga sa operă poetică, Poesie. Cea mai recentă carte a sa, Incontri e agguati, a apărut în anul 2015. Poemele traduse în limba română fac parte din volumul Tema dell’adio, Mondadori, 2005.
VOM VEDEA DUMINCĂ
*
Să număr secundele, vagoanele Eurostarului, să te văd
coborînd din numărul nouă, căruciorul, surîsul,
emoţia, vestea, vestea cea mare.
Asta s-a întîmplat, în 1990. S-a întîmplat, sigur
s-a întîmplat. Şi înainte de asta, scufundarea în Ticino,
în timp ce mingea dispărea. S-a întîmplat.
Am văzut accesibilul şi invizibilul unei clipe.
Zînele se întorceau în cămine, uraganul
umplea un cer halucinant. Fiecare lucru era acolo,
gol şi plin, pentru noi cei care aşteptăm.
*
Milano era asfalt, asfalt lichefiat. În golul
unei grădini a fost mîngîierea, penumbra
blîndă care a invadat frunzele, ora fără judecată,
spaţiul absolut al unei lacrimi. O clipă
în echilibru între două nume înainta către noi,
se făcea luminoasă, se odihnea pe piept,
pe marea prezenţă neştiută. Să mori a fost acea
sfărîmare a liniilor, noi acolo şi gestul peste tot,
noi rătăciţi în tensiunile absolute ale verii,
noi între oasele şi esenţa pămîntului.
*
Nu mai e dat. Plînsul care se transforma
într-un rîs nebun, nopţile petrecute
alergînd pe strada Crescenzago, urmărind neonul
unui chioşc de ziare. Nu mai e dat. Nu mai e a noastră
emoţia aşteptînd miezul nopţii, aşteptîndu-l
pînă cînd intră în tumultul său adevărat,
în frenezia tuturor orelor, tuturor orelor.
Nu mai e dat. Unul singur e timpul, una singură
moartea, puţine obsesiile, puţine
nopţile de amor, puţine săruturile, puţine drumurile
care duc în afara noastră, puţine poeziile.
*
Totul era deja în mers. De atunci pînă aici. Tot
timpul, luminos, atingea buzele. Toate
amînările se uneau într-un colier. Umbrele
din Lambrate au închis uşa. Toată camera,
îngîndurată, a devenit primul tremur. Negrul
părului tău în faţa galbenului din ultima rază.
De atunci pînă aici. Era prima zi de vară.
Tăcerea ne umplea fruntea. Totul era
deja în mers, de atunci, totul era aici, unic
şi pierdut, al nostru şi trecut, incontrolabil. Totul cerea
să fie aşteptat, să se întoarcă la numele său adevărat.
*
Nu mai era timp. Camera intrase într-o sticluţă.
Nu mai era dat să împărţim esenţa. Nu mai aveai
colierul. Nu mai aveai timp. Timpul era o lumină
marină printre storuri, o petrecere de surori,
rana, apa la gît, Vila Litta. Nu mai era
- Umbra pămîntului umplea ochii
cu spaima culorilor dispărute. Fiecare moleculă
era în aşteptare. Am privit amîndoi peticirea
mîinilor. Nu mai era lumină. Ne strigă
încă o dată, judecaţi de o stea fixă.
*
În vara timpului omenesc, în ultima vară,
erau toate străzile. Prenestina
cu centurile ei ocolitoare ajungea la mare
în vechiul Taranto şi la grădinile de la Porta Venezia,
geografie de legături nesperate, timp ce nu se pierde,
toate străzile, toate iubirile scufundate în una singură
şi renăscute, toţi paşii în faţa intrării, privirile
pe interfon, toate vocile, accentele, silabele,
tu care ieşeai zîmbitoare cu căciula ta
şi mergeai hotărîtă spre un autobuz.
*
A fost o aniversare, la început, desigur.
Cinci lumînări albastre, rude niciodată văzute,
urările. A fost, asta a fost.
A cinsprezecea a fost la Monferrato, mi-amintesc,
Cu Luisella şi Cristiana, turneul de luptă pe Pad,
corpul învins, sînul întrezărit. A fost acolo.
În tumultul misterios se forma o osatură, sensul
orelor mutilate. Totul era mai aproape de sîngele
curcubeului. A fost. A fost. Ochii
căutau, în materia neliniştită, o tăietură.
În chipul îmbătrînit al unei femei, lumea
întreagă se ofilea. Pe urmă, o apostoliţă, renăştea. Lapte
şi cruce. Calea celor pierduţi. Datorie scrisă.
*
În tine se adună toate morţile, toate
geamurile crăpate, paginile uscate, dezechilibrele
gîndirii, se adună în tine, vinovată
de toate morţile, neîmplinită şi vinovată,
în veghea tuturor mamelor, în a ta
nemişcată. Se adună acolo, în mîinile tale
slăbite. Au murit merele din această piaţă,
aceste poezii se întorc în gramatica lor,
în camera de hotel, în baraca
a ceea ce nu se împreunează, suflete fără odihnă,
buze îmbătrînite, scoarţă jupuită de pe trunchi.
Au murit. Se adună acolo. Au greşit,
nu le-a ieşit socoteala.
*
Locul era nemişcat, cuvîntul întunecat. Acela era
locul stabilit. Adio amintire de nopţi
senine, adio zîmbet larg. Locul era acolo.
Să respiri era un întuneric de storuri, o aşteptare primordială.
Tăcere şi gol îşi schimbau între ele înfăţişarea şi noi
vorbeam la lumina unui bec. Locul era acela. Tramvaiele
treceau rare. Venera se întorcea în baraca ei.
Din tocurile războinice se desprindeau bucăţi. Nu am mai
spus nimic. Locul era acela. Acolo mureai.
*
Se scufundă naţiuni, cad turnuri, un haos
de limbi şi culori, traume şi amoruri noi,
intră pe Bovisasca, alungă secolul douăzeci
al singurătăţii absolute, al versului nostru
suspendat în gol. Alte femei ocolesc
resturile din piaţă, în mizeria nouă
a acestei clipe. Eu stau în cafeneaua de la parter,
privesc un peisaj de Sironi, într-un doisprezece august
solitar, încep să convoc umbrele.
Îl revăd pe tatăl meu într-un oraş de mare, o briză
de Belle Epoque şi un surîs confuz de băieţandru.
Pe urmă Paoletta care pe tatami a cîştigat
cu trei secunde înainte de final. Şi Roberta
care şi-a dăruit viaţa. Şi Giovanna,
într-o tăcere de spitale, cînd timpul îşi
revelează marile paradigme.
“Se vor întoarce vii iubirile tenebroase
care în mijlocul anilor au lăsat
o durere profundă, se vor întoarce, se vor întoarce luminoase”.
versiunea în limba română şi prezentare: Eliza Macadan