LA MOARTEA FRATELUI MEU MATEI
Plîngeţi, oh, rogu-vă, Muze! De-al vostru poet aveţi milă,
Iar voi, o, Graţii, acum ziua cea tristă slăviţi!
Însuţi chiar tu, Apolo, citarede, pe care-l răsfaţă
Veselul cîntec; a mea liră de-acum s-amuţeşti.
Voi, zeităţi, ce cîndva prielnice mie îmi furăţi,
De amărîtul vost’ bard vă-ndepărtaţi de acum!
Numai doar tu, Elegia, cosiţele triste răsfiră-ţi
Şi mă sileşte să-ncep versul cu ritm dureros.
Căci chinuit fără preget eu sînt de-o cumplită restrişte,
Iar al meu cuget bolnav de toropeală-i cuprins.
O jumătate din sufletul meu de destin fu răpită,
Cealaltă, care-a rămas, zace-n cumplite dureri.
Spuneţi de ce, Ursitoare, voi a muritorilor inimi
Tinere le sfîşiaţi, vai! înainte de timp?
Zeii de sus pentru ce vă dădură atîta putere,
Ca să puteţi cu al vost’ braţ să ucideţi orice?
Dar cînd cu mintea-mi frămînt, lăcrimînd, întrebarea aceasta,
În uşurinţa-mi pe Zei mă mîniez c-au fost duri.
Căci deopotrivă la toţi muritorii sărmani le stă-n cale
Moartea cumplită şi toţi au sorocit a lor zi.
Nici a lui Cresus comori nu pot peste dînsa să treacă,
Nici ale regilor tari braţe n-o pot birui.
Ea spre mormintele triste răpeşte-ale pruncilor trupuri,
De prin ai mamelor ochi lacrimi amare storcind,
Iar pe băieţii care anii-şi plinesc în zadar, tot ea-i fură
Şi îi sileşte-a porni – cruda! – spre negrul Tartar.
Şi, de îndată ce vîrsta-nflorit-a sosit, ne-ameninţă
Numaidecît cu a sa spaimă ori Lethe, ori Styx.
Nădăjduind a trăi cît Nestor, junia cea mîndră
Dispreţuieşte-n zadar ceasul de sorţi hărăzit.
Cînd se apropie vremea ce-a noastră putere-mplineşte,
Vai, Ursitoarele-ţi rup grabnic al traiului fir.
Cînd gîrbovită păşeşte încet bătrîneţea, urîta
Moarte a tot ceea ce poate mai sigur a fi.
Nu e nimica statornic în vîrstele noastre, şi trainic
N-are nimica în el traiul fragil ce ni-i dat.
Soartă haină, ce nu poţi să fii niciodată’mblînzită,
Spune: de ce-mi împleteşti viaţa cu-atîtea restrişti?
Au nu ţi-a fost de-ajuns să-mi ucizi părinteştii tovarăşi,
Nenorocirea s-aduci ori în ce loc aîor mei,
Să bîntuieşti a mea ţară cu atît de cumplite primejdii
Şi cu duşmanul tău braţ să năruieşti orişice?
Pînă şi propriu-mi neam tu l-ai întinat prin o moarte
Şi din familia mea tu mi-ai luat ce-i mai scump.
Însă de ce de hainii zei să mă rog eu zadarnic,
Dacă destinul meu trist nu poate fi uşurat?
Dac-ar avea o putere rugile, n-ar fi dărmată
Troia, şi-naltul palat al lui Priam ar fi stat;
Nu şi-ar fi plîns zîna Thetis, alături de nimfele sale,
Scumpul fecior omorît de-ale lui Paris săgeţi.
Deci fiindcă soarta prin rugă nu poţi s-o schimbi, ale jalei
Mele rămînă ca semn stihurile-astea de-acum.
Plîngeţi-l dară, tovarăşi, şi sus ridicaţi pe-ntristatul
Prieten, pioase vărsînd lacrimi pe rugu-i înalt;
Cu chiparosul cel jalnic ornaţi-i mormîntul de frate-n
Piatra cea tare săpînd vorbele ce vă dictez:
„Eu, care zac în această hrubă, Matei, zis Valahul,
Jude pe vremuri am fost, şi-n Orăştie primar.
Ţara de peste Carpaţi a străbunilor, dintr-o vestită
Viţă, viaţa-mi dădu; fost-am doar oaspe aici.
Cînd aşteptam cu nespusă dragoste să mi se-ntoarcă
Fratele, moartea-mi curmă traiul în mijlocul lui.
O, trecător, nu îţi cade greu de a-mi spune: Cu mine-n
Veci să rămîi şi al tău somn fie pururea lin!”
Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 142-143
LUI EMERICUS DE CALNA
Stăm într-o zi suspinînd, aşezat sub un arbor la umbră
Şi, lăcrimînd, îmi boceam fratele mort de curînd.
Un rîuleţ cristalin cu dulcele-i murmur, pe-aproape,
Sufletul mi-l mîngîia cu fermecatul său zvon,
Iar într-o tufă umbroasă o privighetoare mîhnită
Tristele ei tînguiri să le cînte-ncepu.
Păsări mulţime atunci, cu glas cîntăreţ, năzuiră
Care de care pe ea să o întreacă în cînt,
Somnul cel drag, între timp, îmi cuprinse şi trupul
Care de bocet era si de-oboseală sleit.
Rîul cu murmurul lui, ciripitul de păsări gonise
Grijile şi în adînc somn eu cufundat hodineam,
Cînd deodată-n ureche mi-ajunse al Muzelor dulce
Cînt, ce prin tonul său blînd vesele ştiri povestea.
Pe neaşteptate atunci, trezit de dulceaţa din cîntec,
Trupu-mi ridic, rezemînd ambele mîini în pămînt.
Fără să ştiu ce să fac: să stau sau să fug? Mi-era teamă,
Căci se făcea că îmi stă-n faţă o ceată de zei.
Cum îngheţat eu eram de spaima ce mă pătrunsese,
Fui desfătat de un zvon dumnezeesc de suav.
Astfel, cum mintea-mi frămînt, zăpăcită de taina aceasta,
Iar al meu suflet de griji neasemănate-i cuprins,
În a mea groază-mi păru că-mi stătea înainte pletosul
Febus, în dreapta ţinînd lira şi-n stînga săgeţi.
El de Driade era însoţit şi de ceata învăţată-a
Muzelor, iar împrejur Graţii în cor se strîngeau.
„Ce necăjiţi, le spusei, pe un prieten sărman cu-ale voastre
Vesele cînturi? De-aci mergeţi departe, vă rog!
Nu-mi arde-acum nici de liră cu sunet suav, nici de jocuri
Desfătătoare, căci mi-e fratele mort de curînd.”
Cum mă plîngeam eu aşa, divinul Apolo-mi surise,
Plectrul de aur cu-a sa mînă încet atingînd:
„Ce-ţi necăjeşti al tău suflet de gemete-mi zise,
Şi îţi petreci al tău trai tot în jelanii şi plîns?
Nu de aceea jurat-ai un sfînt jurămînt pe-al meu nume
Şi în al nostru sobor fost-ai ales de părtaş,
Ca să te laşi apăsat de moartea iubitului frate,
Ci ca să ştii să o rabzi cu un curaj bărbătesc.
Uite cum eu, dătător de roadă, străbat dus de caii-mi
Repezi întregul pămînt, în strălucire-nşeuat.
Uită-te cum la sosirea-mi pămîntul dă roade bogate,
Uite cum stau încărcaţi pomii de veselul rod;
Cum, totodată, cînd gerul îngheaţă ce fost-a verdeaţă,
Pier deopotrivă şi ei, pier şi podoabele lor.
Toate cu rost de divina putere-s conduse; -nainte
De a sa vreme nici chiar firul de păr n-o cădea.
În a divinilor sîn stă puterea pe viaţa şi moartea
Voastră. Împotriva-i în van să te revolţi tu încerci.
Dacă, deci, fratele tău a murit de o soartă nedreaptă,
Ce-ţi chinuieşti al tău piept cu suferinţi de prisos?”
1536-1537 Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 144-145
EPITAFUL PENTRU EPISCOPUL BRODARICUS
Zace în urna cea rece de-aice închis Brodaricus,
Căruia nume şi rang mîndrul Braşov (?) îi dădu.
Febus cît timp din văzduh lumina-va văzduhul eteric,
Luna cît timp va goni desu-ntunerie din cer,
Veşnică fi-va virtutea lui Ştefan şi-a sa-nvăţătură,
Cinstea-i, cucernicu-i gînd, cît şi evlavia sa;
Împodobit fu în viaţă cu titlul cel sfînt de episcop,
Slujbă în care mereu neostenit se-arătă.
El, fericit că văzu ale patriei timpuri de glorii,
N-a mai voit a vedea cum în ruină căzu.
Şi, neputînd a găsi un leac pentru-a patriei sale
Mari suferinţe, porni înspre cerescul locaş.
Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 145
EPITAFUL PENTRU MAMA LUI FRANCISCUS UJLAKI
Dacă, drumeţule, vrei să cunoşti a mea soartă şi ţară,
Versurile astea citind, tu vei afla ce doreşti.
Fost-am născută în Syrmica ţară, în care odată
Dulce Lache, al tău mîndru palat se afla.
Înduplecată apoi de-a feciorului rugă fierbinte,
Plec şi în Pesta m-aşez, unde mult timp am rămas.
Iar după ce Ludovic cel vestit a căzut în cumplita
Luptă cu turcii, cînd tot fu de război frămîntat,
Dragostea fiului meu mă făcu, deşi-naintată-n
Vîrstă, să plec şi de aci şi să pornesc în oraş.
Cum din măcel pe al său părinte îl scoase Eneas,
Astfel pe mine al meu fiu credincios mă scăpă.
Şi cu toate că am tras multe şi mari suferinţe,
Iar în exilul meu fui greu încercată de chin,
Totuşi eu fui mîngîiată de toate, fiindcă feciorul
Meu, ce viaţa mea fu, veşnic a fost iubitor.
Tocmai de-aceea în viaţa-mi mai mult ca de orice
bucuroasă
Fui, că-mi fu scris ca să fiu mama acestui bărbat.
Traducere din limba latină de Ştefan Bezdechi, în ed. cit., p. 145-143