O mare dezamăgire pentru omenire

Fireşte că am să plec şi eu cîndva.

Dar cu ce amintiri triste voi pleca de aici

despre toţi prietenii cu care am vînat lei,

despre toate femeile cu care am prelungit

la nesfîrşit dimineţile altora,

despre copiii care n‐au plîns după mine,

despre bogaţii care mi‐au invidiat libertatea,

despre pederaştii care mi‐au dat tîrcoale prin gări,

despre mama şi tata care nu m‐au cunoscut niciodată.

 

Mă vor plînge locurile prin care‐am trecut

mîndru de mine.

Oamenii, mai puţin.

Mă vor plînge cîinii vagabonzi cu care

mi‐am petrecut nopţile mele‐nstelate.

Oamenii, mai puţin.

În definitiv, am făcut atîtea gafe în viaţă

încît ar trebui să o iau de la capăt cîndva,

să corijez ce se mai poate.

 

N‐am învăţat nimic toată viaţa

nici măcar să înot

nici măcar să dansez

nici măcar să iubesc.

Am scuipat pe stradă ca orice vagabond

şi m‐am tîrît cu toate curvele lumii.

 

Am fost prea liber poate şi prea tîrziu lucid

şi‐am tot scrutat în zare o aripă să‐mi crească

dar am ales doar tina cînd cana mea de cid –

ru m‐a rostogolit spre groapa care în cer se cască.

 

Atît am fost. O mare dezamăgire pentru omenire.

Şi mi‐e ruşine cînd văd cum cimitirele

vin nesătule spre mine.

 

Nefericitul oraşului

Umblă pe străzi nefericitul oraşului.

Îşi caută umbra. Fericirea lui a dispărut

în tufiş, o caută hămesiţii căţelandri,

cei orbi. El crede că o va găsi într‐un bar ordinar.

A mai fost pe acolo etalîndu‐şi nurii

prin faţa ochilor lacomi ai adolescenţilor

treziţi din somnul lor incontinent.

Acum trece strada pe sens interzis

trotuarele îi par o vie vitrină cu păpuşi

din carne şi vise. Culege toate privirile

care se‐dreaptă spre el cu lăcomia

cerşetorului din colţ care‐şi pipăie banii

prin stamba cămăşii să nu fie văzut.

Umblă pe străzi nefericitul oraşului.

Se opreşte şi numără. Are adunate un teanc

de priviri. Le aşează în ordine – numai bancnote

nou‐nouţe în noaptea aceasta. Cele mai vii

se vor opri în buzunarul de la piept (acolo

îşi ţine capitalul cel mai important, lîngă inimă),

celelalte, mărunte, în cel cu batista de nas.

În ordine perfectă îşi ţine toate privirile,

cînd îi va fi dor de ele le va scoate pe rînd

le va despături frumos şi va retrăi

generozitatea nopţii acestea. Singur.

Pe ascuns, astfel ca festinul

acesta să nu ademenească

străinii care bat şi ei bulevardul degeaba.

Umblă nefericitul oraşului, umblă.

A cules tot ce era de cules pînă strada

şi‐a deschis vitrinele cu obiecte moarte.

Spre dimineaţă se îndreaptă spre casă.

Intră în camera mea, atinge lumina (care, vai,

îi scoate meschinul suflet în faţă),

se apropie de patul meu gîrbovit de viaţă

îşi acoperă corpul cu pijamalele mele

şi se chirceşte nesimţitor sub plapuma mea.

El e. Intuiesc după respiraţia lui grea.

Îi pun mîna pe piept şi mă întreb: de ce oare

cea care se zbate în pieptul său e inima mea?

 

Nimicnicia mea funciară

Am ars toate poeziile din tinereţile mele

cînd scriam cu spatele la zid ca un osîndit

(un talent în erecţie, spuneau unii) dar

nu m‐a împuşcat nimeni să trec în istorie

m‐am sinucis încet dar sigur şi inutil.

Nimicnicia mea funciară o mai sărbătoresc şi acum

(o poză învechită pe care‐o arăt cu fală)

dar caimacul acestei cafele aburinde din faţă

îmi pare mai important decît istoria ce‐o trăiesc

cu nesaţ. Mă hrănesc cu tăcere.

Luna de serviciu a venit şi în noaptea aceasta

dar îi fac semne că nu.