Leo BUTNARU

*  *  *cîndva apa era atît de curatăatît de curată încît înainte de a intra în ea îţi venea să te speli

 

Descurajant

S-au copt ierburile. Porumbeii sînt mai sătui.

Sătenii numără bobocii, orăşenii – raţele.

Orice fleac postmodern vrea în poem să-l pui.

S-au dus dracului valorile, ţaţele.

 

Începutul de toamnă e-o discretă anarhie.

Simetriile se prăbuşesc peste orizont.

Chindia pregăteşte-n felinare nuanţă liliachie,

Umbrele-s în bernă, ca un afront.

 

Nici se putea altfel în vremuri neaşezate

Cînd nicidecum nu e de tras concluzii.

Toate discursurile rămîn neterminate

Ca strigătul celor asasinaţi de iluzii.

 

Rugămintea de a mi se returna poemul

Şi totuşi într-o bună zi

poate că chiar azi

chiar dacă mă încearcă o spuză de necaz

îmi voi lua inima şi inspiraţia în dinţi

rugîndu-l pe marele poet X: întoarce-mi poemul

pe care îl tot reciţi lumii

pe care îl tot publici în traduceri pînă şi în

limba stelară a lui Hlebnikov;

întoarce-mi poemul! De ce ţi-ai împăunat orgoliul

ba chiar şi sufletul în poemul meu

în metaforele lui sclipitoare

care se ştie nu sînt decît stropi de eternitate?!

Întoarce-mi poemul din care

pe coperta patru a fiecărei cărţi inserezi

ba un fragment ba altul din emoţiile emanate

din conţinutul său adînc-înalt.

La intersecţia dintre două mari şcoli

antică şi avangardistă

tu scrii rînduri din poemul meu pe cele trei ochiuri ale semafoarelor

semnificînd prezentul trecutul şi viitorul – urmează

să potriveşti culoarea pentru fiecare din aceste dimensiuni temporale;

la intersecţiile unde se află aceste semafoare

opreşte pînă şi umbra lui Marinetti purtată de umbra unui automobil

mai frumos – zice italianul – decît umbra

Victoriei din Samothrace; opreşte citeşte – şi

dacă nu ţi-aş fi spus eu primul – întoarce-mi poemul

acest lucru l-ar fi făcut năvalnicul italian

crezînd că poemul meu este poemul său şi

forţîndu-te să i-l întorci lui

în loc ca metaforele să revină la cel care le-a izvodit – la

umila mea persoană.

La aceste intersecţii cu semafoare inter-temporale

vîrstele poeţilor nu au nicio relevanţă

necontînd că tu eşti între mai vîrstnicul Marinetti

şi anii mei oricum mai puţini – chiar aşa

nu contează vîrstele poeţilor

ci vîrstele poemelor care sînt cu totul altele decît

vîrstele pămîntene sau sub-

pămîntene – iar acest poem care trebuie să mi-l întorci

e mai mare decît tine

tu nefiind încă la vîrsta

dar mai ales la experienţa

ce te-ar sprijini să creezi astfel de poeme

cum e chiar cel pe care trebuie să mi-l întorci

 

astfel că pur şi simplu e de demnitatea ta să-mi redai poemul

îţi place sau nu aceasta – poezia

e cea mai importantă proprietate privată din cîte pot exista

conţinînd de-a valma biografia lui Dumnezeu

şi microscopicul CV al autorului

şi ample pasaje din Testamente

spre exemplu Cîntarea cîntărilor

Cîntarul cîntarelor…

Prin urmare

te rog iar şi iar: (în)toarce-mi poemul la care ţin atît de mult

la care…

Chiar acum

dă-mi-l! dă-mi-l!! dă-mi-l!!!…

 

Ah cît de gentil

ce echitabil şi corect eşti

prietene Poete care iată

mi-ai şi (în)tors poemul – este chiar

poemul pe care-l scriu acum

este exact prezentu-mi poem – de aici în sus

de sus în jos

tors

reîntors

şi care s-ar putea intitulat simplu: RUGĂMINTEA

DE A MI SE RETURNA… Pardon! – DE A MI SE DĂRUI POEMUL…

 

Aproape paronimie

În miez de iarnă geroasă am întrebat:

„Cine e la geam? Viforul?…”

Şi răspunse un glas de gheaţă:

„Nu. Viitorul”.