Tamerlan (1335-1405)

Regatul meu e din această lume. Temnicerii

şi închisorile şi săbiile execută

ordinul care nu se spune de două ori. Cuvântul

meu cel mai scurt e de fier. Până la secretul

inimii, lumea ce nu aude

niciodată numele meu, departe,

este unealta docilă a voinţei mele.

Eu care am fost un baci în câmpie,

am înălţat flamurile mele în Persepolis

şi am potolit setea cailor mei

în apele Gangelui şi în Oxus.

Când m-am născut a căzut din cer

o sabie cu semne talismanice;

sunt şi voi fi mereu acea spadă.

Am biruit grecii şi egiptul,

am pustiit nesfârşita Rusie cu puternicii

mei tătari, am ridicat piramide de capete,

am înhămat la carul meu patru regi,

care nu au vrut să respecte sceptrul meu,

am aruncat în flăcări la Alepo,

Coranul, Cartea Cărţilor,

înaintea zilelor şi nopţilor.

Eu, roşul Tamerlan am luat în braţe,

pe inocenta Zenocrate a Egiptului,

neamul ca zăpada înălţimilor.

Îmi amintesc grelele caravane

şi norii de pulbere ai deşertului;

de asemenea, un oraş de pământ

şi lămpi cu gaz în taverne.

Ştiu totul şi pot totul. O carte funestă

nu arată încă, ce mi s-a descoperit,

că voi muri ca alţi muritori

şi că din vremea palidei agonii

se va ordona ca arcaşii mei să tragă

săgeţi de fier către cerul duşman

şi să pavoazeze cu negru firmamentul,

pentru că nu era om care să ştie

că zeităţile au murit. Eu sunt toţi zeii.

Alţii aleargă la astrologia

judiciară, la compas şi astrolab

pentru a şti ce sunt. Eu sunt astrele.

În zorii incerţi mă întreb

de ce n-am ieşit niciodată din această cameră,

de ce n-am coborât la omagiile

clamorosului Orient. Visez de multe ori

cu sclavi, cu intruşi ce-l prihănesc

pe Tamerlan cu îndrăzneaţa mână

şi le zice că doarme şi nu-l lasă

în fiecare noapte să ia magice doctorii

pentru pace şi linişte.

Caut iataganul şi nu-l găsesc.

Caut faţa mea în oglindă; e alta.

Pentru aceasta o sparg şi mă pedepsesc.

De ce nu asist la execuţii,

de ce nu văd securea şi capul?

Lucrurile acestea mă neliniştesc, dar nimic

nu se întâmplă dacă Tamerlan se opune

şi el, declinul; acestea le vrea şi el nu le ştie.

Şi eu sunt Tamerlan. Lasciv asfinţitul

şi răsăritul de aur, şi fără oprire…

 

Trecutul           

Totul era uşor; ni se pare acum,

În plasticul ieri, irevocabil:

Socrate care a terminat cucuta

discuta despre suflet şi drumul său,

în timp ce moartea albastră se ridica

de sub lăudatele-i picioare; implacabila

spadă răsuna pe balanţă;

Roma care impunea armoniosul hexametru

marmurei îndărătnice a acestei limbi

pe care o folosim azi, ştirbită;

piraţii lui Hengist care traversau

cu vâsla temuta Mare a Nordului,

cu mâinile tari şi curajul

au fondat un regat ce va fi imperiu;

regele saxon ce  a oferit regelui norveg

şapte picioare de pământ pe care le-a

dobândit în bătălie înainte

ca soarele să asfinţească; călăreţii

deşertului, ce acopereau orientul

şi ameninţau cupolele Rusiei:

un persan care povesteşte prima

din cele O mie şi una de nopţi nu ştie

că începe o carte pe care lungile secole

ale generaţiilor ulterioare

nu o vor da liniştitei uitări;

Snorri a salvat în pierduta lui Thule

la lumina zorilor zăbavnici

sau în noaptea favorabilă memoriei,

scrierile şi zeităţile Germaniei;

tânărul Schopenhauer a descoperit

planul general al universului;

Withman într-o redacţie din Brooklin,

în miros de tutun şi cerneală

a hotărât, dar n-a spus nimănui,

să fie toţi oamenii,

să scrie o carte care să fie toate:

Arredondo ce-l omoară pe Idiarte Borda

dimineaţa la Montevideo

şi se preda justiţiei declarând

că a ucis singur şi nu are complici;

soldatul ce moare-n Normandia

soldatul ce moare în Galileea.

 

Aceste lucruri s-ar fi putut să nu fi fost,

Ca şi cum nu au fost. Le-am imaginat

într-un fatal ieri inevitabil.

Nu există alt timp decât prezentul, această culme

între ce a fost şi ce va fi, acea clipă

în care picătura cade în clepsidră.

Iluzoriul ieri este un domeniu

al nemişcatelor figuri de ceară

al reminiscenţelor literare

pe care timpul le-a pierdut în oglinzile sale.

Eric cel Roşu, Carol al XII-lea, Breno

şi această seară ce fu a ta,

sunt în eternitate şi nu în memorie.

 

Traduceri de Victor ŞTIR