Sens unic
Cînd întinzi mîna peste umărul celuilalt care
se strecoară prin mîna întinsă a celuilalt, simţi
cum aerul se face vin prin venele celui care se uită la tine
şi nu te vede decît în mîna lui atinsă
de o vagă ameţeală,
aşa cum din senin privesc spre tine o mie de ochi
şi nu ştii care sunt ai celuilalt care priveşte prin ochii tăi
în gol
şi tocmai de acolo se iveşte mîna care întinsă
spre umărul tău se face cenuşă din care
se iveşte cel căruia i-ai trăit viaţa
şi el aruncă peste tine ţărîna
care sfîrîie ca jarul peste care arunci apa
care urcă la cer,
cînd nu întinzi mîna, e mult mai simplu,
celălalt nu se mai iveşte, ochii
stau sub pleoape ca ouăle în cuiburi părăsite,
golul în care priveşti nu se mai umple cu tine,
iar cenuşa stă în focul neaprins
sub cerul în care nu urcă nimeni.
Atunci vezi cum calea se îngustează
ca orizontul în spatele ochilor tăi
prin care rătăceşti pînă la dispariţia
celui care te-a purtat pînă acolo unde
deşi totul este deschis, totul se închide.
Penitenţa
Nu se ştie cînd începe, trecutul este atît de vulnerabil
încît îl văd ca pe un viitor din care nu prea mai avem ce alege,
douăzeci şi două de mii nouă sute nouăzeci şi cinci de zile
sunt un început bun, restul ţine de un viitor
prin care am trecut anevoie, tras din fiecare secundă
cu forcepsul,
dar ştiu că deja a început şi prin cheutoarea cămăşii văd
inima chircindu-se să poată ieşi din piept
ca dintr-o cuşcă în care a fost închisă de cum a început
să bată şi nimeni nu i-a deschis,
eu eram străin în trupul meu şi nu puteam face nimic,
cînd am început să-mi dau seama, deşi cămaşa era plină
de cheutori, inima se făcuse cît un nasture
cusut sub pielea plină de cicatrici ca un sac
plin de milioane şi milioane de imagini
ca pe trupul unei bestii spaimele a o mie de frumoase
fugite de acasă,
dar dacă a început, trebuie să ştiu cine vine dinspre viitor
să mă ia de mînă ca pe un orb
îmbrăcat într-o mie de ochi ale căror pleoape
îi stau cheutori pe cămaşa de sub care iese inima
dintr-o penitenţă pe viaţă.
Privelişte
Nu este zi în care să nu stau pironit cu ochii în cer
şi de acolo să fiu privit ca dintr-o oglindă de cel
care există doar aici nu şi dincolo de peretele de sticlă,
strigătele mele sunt surde,
ale celuilalt sunt mute,
şi aşa cît e ziua de lungă alunec pe calea
care se va termina acolo unde nu începe nimic,
totuşi peste umerii mei cade tot cerul
şi capul meu pluteşte pe deasupra norilor
ca un balon plin de tot felul de lume
ale cărei gînduri nu sunt şi gîndurile mele
care se desprind ca nişte coji de nucă
din gura unei veveriţe,
în felul acesta se aud pe covor paşii femeilor
care fug din calea mea
înspre acolo unde zidul de sticlă le va zidi
într-o biserică în care privesc cerul
ca pe o catapeteasmă plină de sfinţi –
numai eu nu exist cu adevărat, chiar dacă
din privirea mea se desprinde cel care dispare
odată cu mine.