Apocalipsă
Negru ca un ghem de păr aspru şi încâlcit,
de capră sălbatică, străluceşte soarele sus pe cer,
cel ce ne dă nouă, muritorilor,
întunericul său fără de-asemănare
şi ne atrage în miezul său zbârcit,
deşi simplu, topit într-o singură forjă întunecată,
în vârtejul obscur, aflat mai presus de
cerurile dimineţilor noastre senine, lipsite de orice urmă de nori,
compuse numai din lumină şi mişcare
de la un capăt la celălalt al orizontului
şi de la margine de lume – de duh sfânt pogorât
din ceruri, slavă a celui ce este veşnic domn,
adică stăpân al lumii –
până dincolo de orice asemănare
cu sine însuşi, până la soarele negru
ce străluceşte în noaptea sufletelor,
ce sunt în sinea sa doar unul,
unic ghem de păr sau, mai bine zis,
unică brazdă trasă deasupra stelelor
de sine însuşi.
Transcendenţa plină
Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot într-una
dacă stingher ca steaua singurătăţii
să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană
de piatră bazaltică neagră,
sau să-şi accepte cu seninătate destinul
de a fi doar o treaptă din marea scară
ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se
apropie etern de punctul fix: absolutul – ;
mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,
că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,
o aceeaşi persoană, aflată
pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,
apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu
pentru ca, dublura de paloarea strigoilor
ce-mi este de drept spiritul meu,
să fie în lume, în loc să nu fie deloc,
cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,
veşnic, de neclintit şi negru.
Dat mi-a fost să cunosc că doar
persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,
din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,
în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind
într-un cer veşnic negru.
Şi mântuirea, veţi întreba,
când este ea de zei sorocită să vină?
Unde e capătul drumului ce urcă
tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?
O, absolutul, inefabil loc în care
mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,
continuu travaliu al Tatălui,
căci în el puse laolaltă sunt toate,
plin de sine însuşi fiind,
de simplificarea armonică
aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,
atât de aproape şi totuşi atât de departe,
neavînd nimic în afara sa.
Elansare în profunzimile cerurilor
Bine înfipt cu picioarele în pământul negru
privesc în sus, în tării, spre profunzimile
cerurilor sclipitor de albe
ca spuma laptelui, dimineaţa,
abia muls din ugerul vacilor zeului-soare,
spre tăriile poporate cu puhoaie de
stele logos-stele – unduitoare năluci
de o consistenţă spectrală, asemenea
unei iubiri prea mult jinduită
însă niciodată menită
a se fi împlinit –.
Doar ieşirea din sine însuşi a cerului sacru,
pogorârea lui lină, de-a lungul razelor
curbate de lună, într-o pluralitate de ceruri suprapuse
ca filele de hârtie dintr-o carte albastră,
până aici, pe pământul colţuros şi steril,
îmi mai aduce aminte de trecutul reîntoarcerii sale
tot în el însuşi.
Amarnica sa necesitate, înscrisă cu litere de foc
printre constelaţiile stelelor fixe,
impune teluricelor creaturi blajine,
cu care îmi împart casa locuirii mele
de când mă ştiu vieţuind pe pământ,
le obligă pe toate cele ce sunt
să lucreze cot la cot cu toate lucrurile lumii,
cu cele albastre şi cu cele de culoarea
frunzelor vara, cu viespile suple şi bondarii obezi,
harnici zbârnâitori, întru primenirea zidirii noastre
potrivit amarnicei sale destinări din tăriile cerurilor.
Iar mai presus de cerul stelelor fixe –
grijulie manta ce acoperă drăgăstos pământul ierbos –
se aude murmurul înfundat al scurgerii leneşe,
ca de sânge închegat, în sine însuşi,
a celui ce ochi omenesc nu-l poate vedea,
într-atât de simplă e pacea sa,
ce domneşte majestuos
dincolo de permanenţă şi de eternitate.
Revenire
Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană
de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,
cu aripi în ceruri răsfrânte molatic
sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,
ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare
te-ai prăbuşit în genunea de culoarea
căruntelor ape ale mării!
Cânt tânguit de sirenă rănită
răsunând prelung sub stânci ascuţite ce învolbură valul;
căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,
a celui ce zboară semeţ printre astre
e doar obsedantul recurs
la aducere aminte a tainei obscure
ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,
despre locul cel sacru, anevoie de-atins –
acvatică, maternală lacră albastră,
în care răsar printre oase albite maci roşii,
străveziu plutind ireală –
în vuietul surd al înserării fecunde
ce adie sub genunea de tulbure ape.