Cel mai recent volum de proză scurtă semnat de vasluianul Corneliu Bichineţ – Viaţa pe caiet (Editura Limes, Floreşti, 2015) – decupează, cu luciditate amară şi umor dinadins contorsionat, felii de viaţă tăiate din realităţile socio-politice specifice îndeosebi României nord-estice actuale. Chiar şi schiţele care fac referire la obsesii general-umane (singurătatea, ratarea, nefericirea domestică, dorinţa de parvenire) sînt localizate în regiunea recunoscută, din păcate, nu numai pentru pauperitatea uneori împinsă la extrem. În volum există suficiente toponime şi antroponime uşor recognoscibile pentru vasluieni, deşi nu apar întotdeauna în clar: Negreşti, Vladia, Fundoaia, Gadoi, Silion, Ştiubei, Priboi etc. Mai mult, într-una din proze, Mînzul, naratorul, numit direct Corneliu Bichineţ, nu ezită a-şi (re)construi un trecut şi o identitate socială asemănătoare cu aceea a autorului pentru a-i comprima din melancoliile negreştene, dar şi pentru a-i devoala parte din obsesiile tematice: „Sînt aici, la Negreşti, doar fizic, însă gîndurile şi-o parte din suflet, poate chiar tot, hălăduiesc prin Fundoaia, Rîpa Beciului, Zînga şi Corneştii copilăriei mele. Peste tot, chipul mamei, încă zveltă la şaptezeci şi şapte de ani, înjumătăţită trupeşte după un post mare şi lung, peste tot mersul vioi şi apăsat al tatei, cu privirea lui albastră spre zare, om care, la optzeci şi patru de ani ai săi, încă poate trece – doar în mintea lui  –, unul din « tinerii » satului, plin acum de babe şi moşnegi, uitaţi de vreme şi, mai ales, uitaţi de cei răzleţiţi şi pierduţi prin oraşele ţării sau, mai rău, prin lumea largă!”.

Fără să alunece, ca aici, pe panta confesiunii nostalgice, naratorul uzual din celelalte schiţe şi povestiri îşi păstrează calitatea de martor indiscret al unei lumi ce se zbate aprig să supravieţuiască, apelînd la cele mai diverse arme, de la tertipurile sociale şi mişmaşurile politice la ironia muşcătoare şi micul construct asemănător cu „romanul familial” freudian. Pentru a descrie cît mai fidel această lume, apelează la principiul decupajului de scene reprezentative: o falsă înviere, în zi de sărbătoare (Minunea de la Viişoara), o răzbunare ţigănească (Mielul cu papion roşu),  o zi din viaţa unui părinte singur (În jungla cea de-acasă) sau a unui proaspăt văduv (Acasă la moş Vasile), un viol rememorat cu amărăciune (Misiune nocturnă), o zi de vot rural, uns, precum personajul principal, cu toate alifiile (Pace şi bunăstare) ş.a. Evident, şi pretextele, şi nodurile epice alcătuitoare sînt dintre cele mai crude. Niciodată însă auctorul nu face abuz de tragic, ci glisează voit între derizoriu şi serios, între rizibil şi dramatic. În majoritatea cazurilor, finalul naraţiunii înclină în mod vizibil balanţa spre un caricatural menit a relativiza tematica de o gravitate subînţeleasă (a se vedea, spre ilustrare, Scroafa în copac sau Pace şi bunăstare). Dimpreună cu grotescul unor situaţii precum cele din Purcica lui Ghiţă ori Poporul în izmene şi comicul de nume cît se poate de tradiţional (Sorocică Drujbă, Eleonora Colţunaş, Dumitru Păscălin, Azimut Petecău, Turei, Bangorici, Empedocle Cucuruz etc. etc.), acest caricatural în tuşe dintre cele mai groase îi va încînta, de bună seamă, pe cititorii fideli ai lui Corneliu Bichineţ. Parcurgînd aventurile (în aparenţă pitoreşti, în fond indigeste, căci întristătoare) ale fiinţelor de hîrtie ce îşi trec, odată cu datoriile, şi Viaţa pe caiet, cititorii de ocazie vor putea măcar ofta, din cînd în cînd, precum poetul: „O, ţară tristă, plină de humor!…”