Eram student în ultimul an, cînd Cezar Ivănescu (1941, Bîrlad – 2008, Bacău/ Bucureşti), numit de admiratorii săi Don Cezar, a coborît din cărţile sale şi a devenit, pentru mine, un om în carne şi oase, care exista pe undeva pe aproape, prin arealul meu geografic. Un coleg şi amic de-al meu îl frecventa. Amicul nu se ducea numai la Cenaclul de Luni, unde venea tot cuconetul preţios al Bucureştilor, ci mergea, alternativ, acasă la Cezar Ivănescu, care oficial nu avea statut de magistru, nu era studiat în şcoli şi nu era în graţiile zeilor, dar, prin forţa personalităţii sale, îi concura pe cei de la Cenaclul de Luni şi, făcea de unul singur, cam tot atît cît făceau şi optzeciştii la un loc, în ciuda faptului că nu beneficia de publicitatea de care se bucurau aceştia. De fiecare dată, cînd revenea în camera noastră de cămin de la Grozăveşti, după lungi şedinţe iniţiatice prelungite pînă noaptea tîrziu, amicul meu avea numai vorbe de pioasă preţuire despre ce mai făcuse ori ce mai zisese Cezar Ivănescu. Un alt amic şi coleg, poet boem cu studenţia petrecută prin subsoluri şi demisoluri şi rar vizibil prin amfiteatrele Universităţii, care îl frecventa şi pe poetul Ion Gheorghe, pentru colecţia lui de artefacte primitive mai vechi decît corabia lui Noe, mi l-a adus pe Cezar Ivănescu şi mai aproape, atunci cînd, făcînd o comparaţie, a fost de părere că de lîngă Ion Gheorghe îţi venea, după doar cinci minute, să-ţi iei cîmpii, pe cînd în compania lui Don Cezar te simţeai ca în agora din Atena, dacă se nimerea să dai pe-acolo de vreun Platon ori Socrate.

A doua mea întîlnire cu Don Cezar tot de la distanţă a fost. Chiar de la mare distanţă. Era în zilele Mineriadei din iunie 1990 şi l-am găsit menţionat, într-un amplu şi dramatic reportaj al lui Radu Călin Cristea din revista „Cuvîntul”, printre victimele represiunii. Plin de sînge şi stîlcit în bătăi, alături de alţii, poetul Cezar Ivănescu era dus, cu duba, în lagărul de la Măgurele. Menţionîndu-l nominal, autorul articolului nu făcea nici un comentariu şi se punea, în mod legitim, întrebarea cum ajunsese un poet ca el printre victimele Mineriadei. Articolul din „Cuvîntul” avea ceva din dramatismul cărţii „Reportaj cu ştreangul de gît” de Julius Fucik, jurnalist şi activist comunist, arestat de trupele germane de ocupaţie şi mort într-o închisoare în 1943. Numai că Don Cezar numai activist comunist nu era. În „Istoria literaturii contemporane” Alex Ştefănescu menţionează şi el acest episod, precizînd că, în urma maltratărilor suferite, poetul se aflase între viaţă şi moarte cîteva săptămîni. Nu murise, totuşi, cum s-a întîmplat cu alţii după minereasca represiune, dovedind că şi fizic acest om de obîrşie moldavă era la fel de robust şi de singular ca şi poetul. De atunci nu se mai temuse de bestia umană, spunea. Înfruntînd bestia, devenise mai puternic.

În sfîrşit, a mai trecut un deceniu şi l-am putut întîlni pe Don Cezar în carne şi oase (mai mult oase decît carne, la drept vorbind, aşa cum îi stătea bine unui vechi practicant al boxului ca el), după ce, cu puţin mai înainte, fusese cît pe ce să-l mai prind în cabinetul lui directorial de la „Junimea”, de unde plecase val-vîrtej cu cîteva minute mai înainte ca eu să urc la el pe vechea scară de lemn a editurii. Ne-am nimerit amîndoi sub aceeaşi cupolă, într-o ambianţă culturală bine pregătită, în sala de festivităţi a Consiliului Judeţean de la Focşani, el ca invitat de onoare, eu ca nominalizat la un premiu pentru romanul pe care îl publicasem la editura lui. Cu acel prilej am făcut cunoştinţă şi ne-am descoperit un prieten comun, în persoana fostului coleg de facultate, poetul boem care, vară-iarnă, se plimba pe strada Edgar Quinet cu mîinile în buzunarele pantalonilor săi cadrilaţi, în timp ce noi, il resto del carlino,  eram consemnaţi prin amfiteatre ori săli de seminar. M-a frapat, în acest contact nemijlocit cu autorul singularelor cărţi „Rod” şi „La Baad”, socotite de mulţi dintre cei care se pricep la poezie nişte  capodopere, felul său natural, simplu şi direct de a comunica şi de a fi. Căldura strîngerii sale de mînă era egală cu căldura personalităţii sale. Era un vasluian, de la Baad, un spirit moldav şi un om cu suflet sută la sută românesc, cum nu mulţi mi-a fost dat să întîlnesc de la el încoace.

L-am reîntîlnit, de atunci, în repetate rînduri, în Iaşi, la Casa Pogor (Muzeul Literaturii Române), cu ocazia reuniunilor organizate de Filiala Iaşi a U.S.R., la simpozioane şi dezbateri ori cu ocazia unor lansări de carte. Niciodată prezenţa lui nu trecea neobservată, fie că se afla la masa prezidiului, fie că nu, şi întotdeauna, cînd reuniunile se terminau, plecam cu imaginea lui Don Cezar bine fixată în minte. Avea darul de a se exprima, spontan şi nepretenţios, cu umor şi cu înţelepciune, în formulări care supravieţuiau circumstanţelor şi clipei. Cei care l-au cunoscut îndeaproape ar putea oricînd să scrie cărţi întregi cu spusele sale memorabile. La o reuniune academică din Iaşi, la care era invitat şi germanistul Horst Fassel, fost cercetător la Institutul „Philippide”, aşteptam apariţia invitatului şi a lui Dan Mănucă, amfitrionul său. Deodată în sală şi-a făcut apariţia Don Cezar care, cu un aer complice, ne-a vestit sosirea lui Dan Mănucă, aşa cum ai anunţa sosirea unui zmeu din poveşti: „Vine acum. E cu capsa pusă!” Cei care îl cunoşteau pe Dan Mănucă vor fi zîmbit cu tîlc. De fapt, lucrurile stăteau exact pe dos, fiindcă cel aflat tot timpul în mişcare şi „cu capsa pusă” la reuniunile noastre era chiar el, Don Cezar, care din modestie şi cu spirit histrionic atribuia generos uneori din însuşirile sale confraţilor. Cînd Dan Mănucă, dîndu-şi cu un gest grăbit părul de pe frunte, a început să ni-l prezinte pe Horst Fassell, de parcă era „cu capsa pusă”, deşi el habar n-avea de asta, întreaga situaţie mi s-a părut de un haz nespus, dar m-am limitat doar la un zîmbet abia schiţat, fiindcă stăteam din întîmplare în primele rînduri, faţă în faţă cu maestrul, şi nu voiam să-i dau impresia că îi subminez prestaţia.

De fluierat în biserică Don Cezar nu fluiera, dar nu putea să nu pună degetul pe rană, chiar şi în mijlocul adunărilor celor mai encomiastice. La Bîrlad ori la Iaşi, în cadrul unui simpozion, unde cineva îl elogia pe profesorul Traian Nicola, care publicase un nou tom din lunga serie a „Valorilor spirituale tutovene” (1999 – 2004), Don Cezar, care de data aceea nu se afla la prezidiu, s-a ridicat din sală şi, în stilul lui verde-românesc şi de neconfundat, i-a contrariat pe fanii lui Traian Nicola cu următoarea mărturisire deloc protocolară: „Ăsta m-a lăsat pe mine repetent”.

Despre Marin Preda, al cărui companion şi bun prieten zicea că îi fusese în ultimii cinci ani de viaţă, afirma ceea ce şi alţii gîndeau, probabil, dar se sfiau să spună, că scriitorul de obîrşie ţărănească şi teleormăneană fusese inegal (“De ce a scris romanul Delirul?”), dar că, în schimb, era „foarte interesant ca om”. Reevaluarea lui Manolescu din „Istoria critică a literaturii române” în legătură cu Preda avea să vină, scriptic, ceva mai tîrziu.

Cu un prilej oarecare, l-am auzit pe Don Cezar rememorînd o întîmplare mai puţin obişnuită. Prin 1958, la Bucureşti, avusese loc, între el şi Nichita Stănescu, o întîlnire de gradul trei ca între doi poeţi care ieşeau, fiecare în felul său, din tiparele vremii. Atunci, după ce îi ascultase o noapte întreagă poeziile, Nichita îi propusese următorul pact: „Bătrîne, zece ani să mă laşi pe mine”. Adevărată sau nu, anecdota aceasta pare să aibă o confirmare în propria cronologie a creaţiei ivănesciene: în 1968 apărea „Rod”, un debut întîrziat cu un deceniu, care îl plasa dintr-o dată în linia întîi a poeţilor români ai vremii.

În iunie 2004 s-a întîmplat să treacă la cele veşnice scriitorul Stelian Baboi, pe care Don Cezar îl preţuia şi pentru care chiar îşi dăduse la un moment dat salariul lui de director de editură pe o lună, ca să-i mai scoată o sută de exemplare suplimentare din „Priveghiul profeţilor”. Două momente mi s-au întipărit în minte cu acel prilej. Prin diligenţele conducerii USR Iaşi, trupul neînsufleţit al scriitorului a fost depus la Casa Vornicului Alecsandri (Muzeul Teatrului), unde au venit să-l vadă pentru ultima dată cei care îl cunoscuseră şi îl preţuiseră, în număr foarte mare. Am stat şi eu de strajă lîngă catafalcul său şi alături de vitrina modestă în care îi erau expuse toate cărţile publicate. Întins în sicriu, Stelian Baboi arăta zvelt şi tras ca prin inel, ca un june bun de însurătoare; din gabaritul enorm, la care boala îl făcuse să ajungă în ultimii ani, nu mai rămăsese, în mod miraculos, nici urmă. Îl priveam ca unul care îi fusese pe aproape în finalul vieţii, şi nu mi-ar fi venit să cred, dacă nu aş fi ştiut prin ce trecuse. Însoţit de încă cineva şi urmat de Liviu Apetroaie, care a reuşit să deschidă şi al doilea canat al uşii de la intrare, pentru ca vizitatorii să poată intra şi ieşi în voie, a sosit, de la Bucureşti, Don Cezar, ca să-i aducă vechiului amic de studenţie boemă ultimul său omagiu. A venit, s-a oprit la căpătîiul defunctului, l-a contemplat cîteva clipe şi i-a spus însoţitorului său că cel întins pe catafalc „este de nerecunoscut”. „A suferit foarte mult”, am intervenit eu, simţind nevoia să-i dau această lămurire, ca unul care îl văzuse printre ultimii în viaţă. Don Cezar, care dădea să plece, şi-a răsucit brusc capul spre mine şi m-a fixat în tăcere cu o privire pătrunzătoare, de parcă ar fi descoperit în mine un alter ego, în viaţă, al răposatului. În aceeaşi zi, cîteva ore mai tîrziu, în capela Cimitirului „Eternitatea”, eram în grupul mai restrîns al celor care ţinuseră să îl însoţească pe Stelian Baboi pe ultimul drum, printre care, la un pas de mine, şi Don Cezar. După slujba obişnuită, la invitaţia preotului, Don Cezar a ţinut o cuvîntare, pe care a început-o în felul lui original: „Nu obişnuiesc ca să vorbesc la morţi.”

Ca şi despre Stelian Baboi, ajunsesem să nutresc convingerea că şi Don Cezar era un nemuritor în carne şi oase. Era greu să îţi imaginezi o adunare scriitoricească mai importantă la Iaşi, pentru care el să nu-şi facă timp şi să vină de la Bucureşti, unde îşi agonisise o locuinţă. Deşi călătorea prin toată ţara, ca un trubadur reînviat după spînzurarea lui François Villon, cu poezia şi cu cîntecele lui, spunea că Iaşul era centrul cultural românesc cel mai de seamă şi că numai aici se simţea el în largul său. Nu mă îndoiesc că n-o spunea doar din politeţe. Alambicata istorie a candidaturii sale la şefia Uniunii Scriitorilor, urmată de acuzaţiile că ar fi fost un colaborator al Securităţii (ceea ce nu numai că el a negat categoric, dar l-a împins la gesturi de protest extreme), l-a menţinut, dinamic şi combativ, în centrul atenţiei publice. Don Cezar părea că are energie şi determinare să se bată şi cu munţii, dacă ar fi trebuit, pentru încă multă vreme. Nici nu ţi-l puteai închipui retrăgîndu-se din viaţa breslei scriitoriceşti vreodată. De aceea moartea lui, legată de internarea într-un spital de provincie pentru o operaţie banală, s-a petrecut cu  repeziciunea şi în modul implacabil al unui fulger căzut din senin. Îl doborîse, brusc, enorma povară a destinului pe care şi-l asumase? Se lămurise, ca Nichita Stănescu, că era timpul să plece la rîndul său „dincolo”, fiindcă aici terminase tot ce avea de făcut? Misterul morţii sale, în fibra sa cea mai adîncă, rămîne de nepătruns.