Autenticitatea tezaurului creştin revelat nu poate fi asigurată fără Tradiţie, pentru că ea păstrează Adevărul revelat. Tradiţia începe cu Revelaţia şi este păstrarea în timp a acesteia, începutul lor fiind simultan. Tradiţia nu e altceva decît Revelaţia comunicată. Însuşi  Mîntuitorul zice: „Pentru ca cuvintele pe care Mi le-ai dat, Le-am dat lor iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat, că de la Tine am ieşit, şi au crezut acum ca Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 8). Din aceste cuvinte ale Mîntuitorului se deduce originea şi conţinutul dumnezeiesc al Tradiţiei, adică, ea cuprinde toate adevărurile descoperite de Mîntuitorul Hristos şi propovăduite de Sfinţii Apostoli. Mîntuitorul le-a predat ucenicilor săi spre a fi transmise credincioşilor, iar mijlocul prin care au fost descoperite Apostolilor pentru prima dată a fost exprimarea orală. Noul Testament nu cuprinde toată învăţătura Mîntuitorului şi are mai mult un caracter de istorisire, intenţia autorilor fiind să facă o prezentare biografică. Noi nu cunoaştem multe din cele ce au trăit Apostolii însoţindu-l pe Hristos. Tradiţia apostolică n-a fost epuizată prin fixarea ei în scris, asta pentru că tradiţia orală anterioară primelor scrieri este desigur cantitativ mai bogată decît tradiţia scrisă. Mîntuitorul ne-a transmis prin viu grai toată această temeinică şi de folos învăţătură. Sfîntul Ioan în Evanghelia sa scrie: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mîinile noastre cu privire la Cuvîntul vieţii, pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată…” ( Ioan 1, 1-3). Din acest mare tezaur creştin al tradiţiei orale face parte şi Rugăciunea Tatăl nostru.

Rugăciunea Tatăl nostru sau Rugăciunea Domnească este rugăciunea de căpătîi, de toată ziua, pe care creştinii o recită împreună cu preotul la Sfînta Liturghie sau acasă în ceasurile lor de pace. Aceasta este una dintre cele mai frumoase rugăciuni, poate şi pentru faptul că Mîntuitorul ne-a dat-o ca să ne apropiem de Tatăl nostru din ceruri. Tatăl nostru este una din rugăciunile de bază ale creştinătăţii, comună tuturor confesiunilor creştine datorită faptului că se regăseşte în textul evangheliilor sinoptice. Rugăciunea a fost rostită de Mîntuitorul Iisus Hristos ca răspuns la cererea unuia dintre  apostolii săi de a-i învăţa cum să se roage. Ea a rămas de două mii de ani rugăciunea cu cea mai mare însemnătate din tradiţia orală. Versiunea din Evanghelia lui Matei a devenit liturgică din cele mai vechi timpuri. Deşi Iisus i-a învăţat, cel mai probabil, rugăciunea în limba aramaică, cele mai timpurii texte există în limba greacă. Majoritatea exegeţilor sunt însă de părere că versiunea lui Luca este cea autentică. Luca consemnează în Evanghelia sa împrejurările în care Domnul a rostit rugăciunea, ceea ce constituie un argument în plus în favoarea acestei versiuni.

Mulţi dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au ocupat cu tălmăcirea, în cărţi sau prin viu grai acestei deosebite rugăciuni, care nu poate fi înţeleasă decît dacă este tălmăcită, astfel, să i se cuprindă sensurile cele mai de profunde. Creştinul simplu simte această rugăciune, oare cu ce rămîne el în fiinţa lui ca înţelegere şi ca direcţie de a se înălţa prin credinţă?

 Tatăl nostru care ne eşti în ceruri, unicul nostru Tată, cel ce a creat totul este în ceruri, şi care ne-a creat şi pe noi, căci spune Mîntuitorul în rugăciune; care ne eşti, deci El este acolo pentru noi, ca să ne dăruiască iubire în fiecare clipă a vieţii noastre. Tatăl este pentru creaţia Sa totalitatea îndeplinirii năzuinţelor oamenilor şi iubirea imensă covîrşitoare. Omul de rînd nu mai reacţionează cînd i se spune de încredere, pace, răbdare etc., dar reacţionează atunci cînd i se spune, i se cîntă, sau i se recită despre iubire. Toţi oamenii îşi doresc să fie iubiţi, dar mulţi dintre ei au pierdut noţiunea de a dărui iubire, de altfel, aceasta fiind calea principală de a ajunge la divinitate. Cînd iubirea curge frumos în inimă, Tatăl din ceruri nu mai este o noţiune abstractă, El este însăşi această curgere, fluxul de iubire ce împlineşte, umple inima toată. Dacă nu acordăm atenţie fiecărui cuvînt în parte cînd rostim rugăciunea, mintea nu este concentrată şi nu putem face corect legătura cu Tatăl nostru. Ca să te rogi e nevoie să fii cu toată fiinţa acolo, cu mintea, cu gîndul şi cu inima. Primul verset ne arată că noi nu întrebăm absolut nimic, ci ştim că Tatăl este acolo unde îl căutăm noi. Deci nu ne întrebăm dacă este Tatăl acolo, ci o spunem cu tărie şi credinţă, căci sufletul nostru simte că El este acolo; Tatăl nostru care ne eşti în ceruri, această simplitate a curgerii şi a credinţei noastre umple sufletul nostru de lumina divină. Credinţă mare are acela care rosteşte cu dragoste primul verset, căci tot sufletul lui ştie că Tatăl este acolo şi îl ascultă la necazul său. Din primul verset creştinul intră într-o stare deosebită, căci atunci în acel moment al rostirii se petrece ceva deosebit, intră în comunicare cu Tatăl. Afirmaţia că Tatăl este în ceruri este urmată de comunicare. Cred că Tatăl este în ceruri şi se adresează Lui, apoi deschide comunicarea cu El continuînd rugăciunea. Primul cuvînt – Tatăl –  şi al doilea – nostru – nu se pot asimila dezlegate, ci doar împreună. Creştinul nu Îl vede pe Dumnezeu mereu într-un anumit loc, ci şi-L poziţionează singur, în exteriorul corpului sau în interior. Majoritatea oamenilor, cînd se pregătesc de rugăciune ridică capul în sus avînd privirea îndreptată spre cer, alţii îşi poziţionează capul în jos spre inimă.

Sfinţească-se numele Tău a pus oarecare probleme exegeţilor, deoarece este singurul caz din Noul Testament cînd verbul folosit la forma pasivă îl are ca subiect pe Dumnezeu. Evreii foloseau formula consacrată „a sfinţi numele lui Dumnezeu”, ceea ce însemnă a dori ca numele divin să fie recunoscut drept sfînt. Omul ştie că Dumnezeu este sfînt, între el şi Dumnezeu se deschide un dialog, iar Dumnezeu aşteaptă de la om unele adeziuni şi mărturisiri. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune că „sfinţească-se” înseamnă: „slăvească-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune: „învredniceşte-ne să ducem o viaţă aşa de curată, încît prin noi să Te slăvească toţi oamenii”. Dumnezeu are deplină slava Sa şi este totdeauna aceeaşi; totuşi Hristos porunceşte ca acela ce se roagă să-L slăvească pe Tatăl, ca Tatăl să fie slăvit şi prin viaţa noastră. Acelaşi lucru îl spunea Domnul şi mai înainte: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5, 16); ca şi serafimii, cînd slăvesc pe Dumnezeu, spun la fel: “Sfînt, Sfînt, Sfînt” (Isaia 6, 3). Fericitul Augustin crede că prin formula de mai sus cerem ca numele lui Dumnezeu să fie socotit sfînt de toţi oamenii, iar Sfinţii Ciprian şi Chiril al Ierusalimului subliniază că astfel exprimăm dorinţa ca numele divin să fie slăvit prin propria noastră viaţă. A sfinţi numele lui Dumnezeu presupune deci nu numai a-L preamări pe Tatăl, a mărturisi credinţa în sfinţenia şi atotputernicia Sa, ci şi a face ca, prin mijlocirea neînsemnatei noastre existenţe, să strălucească puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu.

Olivier Clément (1921 – 15 ianuarie 2009, teolog francez din secolul al XX-lea) spune că „vie împărăţia ta” înseamnă să pregătim, să anticipăm cea de-a doua venire a lui Hristos, îndepărtînd „zgura şi cenuşa”. Căci Împărăţia a cărei venire o cerem este deja în mod tainic prezentă. O variantă foarte veche a Evangheliei după Luca înlocuieşte „vie Împărăţia Ta” prin „vie Duhul Tãu cel Sfînt”. Să vină Duhul tău cel Sfînt şi să ne împărtăşească de Împărăţia Ta, slava Ta, harul Tãu, lumina Ta.

Va trebui, la un moment dat, să respiri mai profund decît aerul acestei lumi, „să respiri Duhul”, cum spune Grigorie Sinaitul; fie ca acest suflu din tine să întîlnească, să elibereze, să exprime geamătul creaţiei, aşteptarea cosmosului. Mîntuitorul Însuşi va spune ucenicilor Săi: „Tatăl vostru a binevoit să va dea vouă Împărăţia” (Luca 12, 32). Împărăţia este dar dumnezeiesc, şi totuşi suntem îndemnaţi a ne ruga pentru sosirea acesteia.

A treia cerere, „facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”, indică renunţarea din partea noastră la orice pretenţie personală, precum şi făgăduiala de a ne pleca întru totul hotărîrii divine. Sfîntul Nicolae Velimirovici spune: „Cu înţelepciune lucrând, Tu nu eşti niciodată ostenit, Tatăl nostru. Nici un lucru nebunesc nu‑şi află loc vreodată în planul Tău. Tu eşti la fel de proaspăt în înţelepciune şi bunătate acum ca şi în cea dintâi zi a Facerii, iar mâine vei fi la fel ca astăzi. Voia Ta este sfântă, fiindcă e înţeleaptă şi proaspătă. Sfinţenia este nedespărţită de Tine cum suntem noi nedespărţiţi de aer. Tot ce nu este sfânt trebuie să suie la cer treptat, însă nimic nesfânt nu se pogoară vreodată din cer, de la tronul Tău, Tată.” Chiar şi Mîntuitorul, în ceasul de grea cumpănă din grădina Ghetsimani, va da pildă totalei resemnări şi a acceptării necondiţionate a celor rînduite de Tatăl, cînd va spune: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Cel care izbuteşte să primească senin tot ceea ce Dumnezeu îi va trimite va fi pregătit pentru împărăţia cerurilor.

Noi cerem, Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. E singura cerere din Rugăciunea Domnească în care îi solicităm lui Dumnezeu ceva material. Aşa interpretează şi părintele Bartolomeu Anania. Prin această rugăciune îi cerem lui Dumnezeu să ne dea pîinea (adică hrana materială) pentru o zi, atît cât ne trebuie astăzi, ceea ce se leagă de îndemnul Mîntuitorului: „Nu vă îngrijoraţi spunând: Ce vom mânca? sau: Ce vom bea? sau: Cu ce ne vom îmbrăca? – deoarece pe toate acestea păgânii le caută – că ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga” (Matei 6, 31-33). În unele texte găsim „Pâinea noastră cea spre fiinţă”, asta pentru că, Hristos nu putea să-l înveţe pe om a cere pîine exclusiv pentru trup, El, care respinsese ispita de a face din dobîndirea pîinii ţelul suprem al vieţii. Cerînd deci pîinea cea spre fiinţă, îl rugăm pe Tatăl să ne dea tot ceea ce ştie El că ne este necesar pentru a înfrunta greutăţile acestei vieţi fără a ne primejdui mîntuirea.

„şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”;  Mîntuitorul spune în parabola cu vameşul şi fariseul că rugăciunea cea mai bine primită de Dumnezeu este aceea prin care omul cere iertarea greşelilor. A fi conştient de aceasta şi a te ruga cu smerenie pentru iertare constituie primul pas pe calea mîntuirii. Hristos ne povăţuieşte să iertăm celor care ne-au greşit cu ceva pentru ca şi Tatăl să ne ierte nouă. Acela care iartă, renunţă la orice ambiţie personală, la orgoliu etc. Iertînd, el face act de smerenie, pregătindu-şi sufletul în vederea primirii harului, care nu coboară decît asupra acelora deveniţi permeabili la energiile divine, prin înţelegerea compătimitoare a greşelilor aproapelui.

„şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău” este a treia cerere dintre cele cu caracter personal. Cunoscînd că ispitele ne ameninţă la tot pasul, Domnul ne învaţă să ne rugăm pentru a fi feriţi de astfel de încercări pentru a ni se da puterea de a le învinge. Ne îndeamnă de asemenea să cerem ca Dumnezeu să ne păzească de lucrarea malefică a spiritului celui rău. Sfîntul Ioan Gură de Aur spune: „Cel rău este numit aici diavolul. Domnul ne porunceşte să purtăm cu el război şi ne arată că diavolul nu-i prin fire aşa. Răutatea nu vine de la fire, ci de la voinţa. Diavolul este numit prin excelenţă aşa din pricina covârşitoarei lui răutăţi şi din pricină că duce cu noi război, fără ca noi să-l fi nedreptăţit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: „izbăveşte-ne de cei răi”, ci „de cel rău”, învăţându-ne să nu purtăm ura semenilor noştri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci să mutăm ura noastră de la ei la diavol pentru că el este pricina tuturor relelor.”

Ca încheiere a rugăciunii domneşti, Domnul spune: „Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci”. Prin ea mărturisim că împărăţia care stă în centrul acestei rugăciuni este de origine divină. Lui Dumnezeu îi aparţine de asemenea puterea de a zidi şi de a împlini toate. Cînd omul face fapte plăcute lui Dumnezeu, tot la El, izvor infinit de daruri şi de binecuvîntări, află puterea de a le împlini. Olivier Clément scrie că: „Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava”, altfel spus, crucea, dragostea şi viaţa în sfîrşit biruitoare, „a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh” şi adaugă ortodocşii „în vecii vecilor. Amin.” Întreaga rugăciune Tatăl nostru are caracterul unei mărturisiri îndeplinite de către un suflet luminat de har. Pare că Dumnezeu aşteaptă mereu un răspuns de la noi, recunoaşterea repetată în fiecare zi că totul vine de la El şi se îndeplineşte spre binele nostru. Ea presupune stabilirea unei relaţii existenţiale între om şi Dumnezeu, dar pentru înfiriparea acesteia este nevoie de consimţămîntul ambelor părţi. Ni se cere a ne ruga pentru ca numele lui Dumnezeu să fie adorat pretutindeni şi voia Sa împlinită. În modul acesta, Iisus vrea să ne pună în situaţia de a ne pleca cu totul la rînduielile divine, pentru ca astfel să intrăm în comuniune cu Tatăl.

Note:

Cuvinte de folos – 8 – Sfântul Ioan Gură de Aur; Rugăciunea cea necuviincioasă; Tâlcuirea la Tatăl Nostru, Editura Bunavestire, Bacău, 2010

Biblia, Editura Renaşterea Cluj-Napoca, 2009

Tâlcuire la Tatăl nostru, Sfântul Nicolae Velimirovici, Episcopul Ohridei şi Jicei, Editura Predania, 2005, trad. Adrian Tănăsescu-Vlas

Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Bartolomeu Anania, Editura Doxologia, Iaşi, 2013

Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Împărate Ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Olivier Clément, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004.