UN FEL DE MOTTO:

O lacrimă ce-mi trece prin cuvinte

Nu lasă timp durerilor din sânge

Să însoţeasc-aducerile aminte

A-ntregului pierdut care mă plânge –.

 

* * *

Mormintele vorbesc alene

Printr-un suspin de crizanteme

Cu veșnicia-n care toate

Cuprinse-s în singurătate.

 

Cei morți vorbesc acelor care

Umblând pioși pe o cărare

Își amintesc cu drag de-acei

Plecați în pace dintre ei.

 

„– Noi am trecut peste nevoi,

Ce suntem noi veți fi și voi,

Dar nu se trece orișicum;

Doar de trăiești vei știi și cum!”

 

ȘI ZIDEȘTI

Tu cine ești străine,

Ce zeu te-a plămădit

Să stai în veci cu mine

La rău cât și la bine,

În viața mea zidit?

 

Ești umbra din oglindă

Și pasul încâlcit

Ce se strecoară-n tindă

Din urmă să mă prindă,

Sărman nedumerit.

 

În lume nu mai plânge

Nimenea, nici nimic,

Doar zeul îți mai frânge

Din ochiul care strânge

O lacrimă pe-un dric.

Sunt eu acel ce-n lume

E dus fără alai

Spre veșnicile mume,

Acele fără nume,

Pomană să le dai?

 

Te-ntreb – acum la moarte –

De ce mi-ai spus să vin

În lumea ce împarte

Totul doar dintr-o carte;

Fiindcă-ți sunt străin?

 

O, nu! Eu sunt hainul

A tot ce s-a ivit,

Eu sunt întreg pelinul,

Simbolul și veninul

Celor ce i-ai zidit!

 

PAȘI POTICNIŢI

Ca un fum dintr-o țigară

se împrăștie puterea

fiecărei zii ce trece,

nimeni nu mai vrea porunca

logicului

A Urma.

Lacrimile atârnate

de frânghiile luminii

– nori de zdrențe –

își sugrumă libertatea

gravității

și tristeții.

Bocetele sugrumate

lângă catafalcul goale

nu-și mai plâng

decât destinul.

Drumului i-e dor de casă;

vatra doarme fără visul

 

fiului rătăcitor.

Mâinile împreunate

 

CUVINTE DESPICATE

Amorfe  muribunde tâmple

în fluvii de metafore

fecundează

fecioria rarelor cuvinte.

Țin pumnii strânși

sub mreaja de cuvinte

și cat cu dinții

încleștați

în rădăcini de oratori genetici.

Fraze siameze dau din aripi

tomnaticelor frunze  dând armuri

de glorii despicate în cuvinte.

Trecerea e fecundă;

timpul mort!

 

VITA BREVIS

Străzile se-nchid în urma

Celui ce ascunde frica

Mielului pierdut în turma

Dintre Moarte și Nimic.

Rugăciuni se pierd prin spice:

Unul tace – altul zice

Ce trecutul îi prezice;

Apoi tăcând flămânzii-n cor

Se-opresc în zori la abator.

Nu e frică, nici curaj,

Doar speranță de furaj –.

 

Mâinile împreunate

Se desprind de suferința

Greului lăsat în suflet

De o coamă și-o copită

Părăsită,

Adormită…

Satul a rămas în urmă,

Drumurile desfundate

Și-au pierdut farmecul vremii,

Casele mici și plăpânde

Și-au pierdut grinzile sure

Și obloanele și lumea

Forfotindă –  și pe mine.

Nu mai știu unde mi-e casa,

Am uitat cum se pășește

Într-un sat în care muma

Își aruncă pruncii-n baltă

Într-un sac legat la gură.

 

 

CURCUBEU

Un vers s-a înălțat spre cer

Când pe pomi ca un mister

Prin degetele unui zeu

Sclipind pe cer un curcubeu.

Metafore se-adună-n stele

Sclipind mai tare printre ele,

Sclipind în ochi ca dorul meu

Dup-un adânc de curcubeu.

Dactilele străbat lumina

Din Israel pân la Medina

Unde profeții’n semizeu

Așteaptă clipa-n curcubeu.

Cuvântul cade pe pământ

Nici prea frumos și nici prea sfânt,

Ca un profet în mausoleu:

Cuvântu-i doar un curcubeu…