A fi în acel hal

Aş fi în stare să bag din nou în priză

arborele cotit de la jocul mecanic, să primesc peste faţă

acea palmă năprasnică aducătoare de plonjeuri pe spate, de stele verzi,

de dureri de cap, de sânge curgându-mi până pe piept,

de urlete care să-mi ia inima pe sus

după cei-aş vedea din nou pe-ai mei

tineri ca atunci măcar pentru-o secundă.

 

Fata mării lui nenea Culiţă

Şi-o tatuase pe-un braţ în armată.

Alcătuire: păr vâlvoi, faţă boccie, zâmbet tâmp,

două sfârcuri pe piept, o coadă solzoasă şi îmbârligată ca a masculilor alfa.

Avea totuşi un trup zvelt şi pielea fină.

O dată pe an nenea dispărea fără urmă;

începuserăm să anticipăm apariţia ei la bâlciul din iarmaroc.

Ne urcam în lanţuri, sub poalele ei şi ne pregăteam de învârtit şi de ascultat gemete.

Spre ultimii ani ai vieţii i se subţiaseră braţele până la piele şi os,

iar fata mării se chircise până şi din solzi, rămânând din ea doar zâmbetul năvălit în piele.

De vreme ce gândul mă duce doar la faptul că ea călătoreşte prin pământ

înseamnă că e singura femeie care l-a iubit,

iar ce-a trăit el în rest – cu tanti Catrina şi cei cinci copii ai lor care seamănă doar cu ea,

cu beţivănăreala şi vrăjitoriile sale,  cu faptul că numai cine n-a vrut din sat

nu i-a băgat păru-năuntru – e pură romanţare deşănţată şi ciudoasă.

 

* * *

Tocmai mi-am scos din gingie o granulă, un fir de mălai

dintr-un guguloi de mămăligă nemestecat,

făcut acum 30 de ani de mama în ceaunel,

când a mustrat-o tata pentru prima dată în public

de faţă cu mine, cu Victoriţa şi cu Florin, aflat pe drum,

de s-a născut sfios şi dat la vorbă la 3 ani de la ieşirea

în lumina astălaltă.

 

Zdrahonul și namila

Oare, zdrahonul acela – care semăna la chip cu bunicul Dumitru

și la trup cu namila văzută-n Târgu Cucu

plângând cu sughițuri la telefon ca un copil

și care m-a luat în brațe fugit de sub roțile Daciei albe 1310 –

ce mai face acum?

Nu cumva e mort și îngropat ,,La Enache’’?

Măcar să aibă flori pe mormânt care să nu se ofilească degeaba,

să aibă ce vinde în piață pirandele din Satu Nou,

culorile și mireasma lor să bucure sufletul cuiva,

iar chipul său radios să apară în visele hoților să le ceară ceva.

Măcar să-i fie plină cu ulei candela să aibă

cu ce face cuțitarii din Bălcescu mâncare ciamureilor în tigăile de tuci.

Măcar să aibă cruce de piatră și nu de lemn

ca să n-aibă ce să dezrădăcineze și să bage pe foc

vrăjitoarele din Cartierul Gării,

iar numele să nu i se facă scrum pe lumea asta.

Poate că trăiește și cu gândul la fapta bună de acum treizeci de ani

se-afumă de bucurie și se întreabă

ce fac eu în acest moment, legat de mine

printr-un fir de ceapă mereu verde și gros cât brațul meu tânăr,

prin care circulă acele cuvinte rostite de la piept la piept.