Nicolae Mareş – Excelenţă, aţi participat, în decembrie 2015, la Reuniunea Anuală Internaţională de haiku de la Tokyo. Participare este puţin spus. Aţi avut o intervenţie care face cinste literaturii române şi – de ce nu – diplomaţiei româneşti. Ce înseamnă suita aceasta de reuniuni anuale şi ce a însemnat ediţia la care mă refer? Cine a participat etc.
Radu Şerban – Cu gratitudine pentru constanta atenţie ce mi-o acordaţi (şansa mea a fost să vă cunosc în a doua dumneavoastră patrie, Polonia), aş face o precizare: deplinul merit îi revine poeziei româneşti, nu mie. Nimeni nu m-ar fi invitat, dacă românii nu şi-ar fi înmuiat cu talent şi consecvenţă condeiul în delicata cerneală a poemului scurt nipon. Eu doar mi-am îndeplinit umila datorie de a răspunde unei chemări şi a încerca să pun în lumină, la momentul potrivit, propensiunea compatrioţilor pentru haiku.
Asociaţia Internaţională de Haiku (HIA) invită la ceremonia decernării premiilor anuale, de regulă în decembrie, un oaspete de onoare, pentru a susţine o prelegere de o oră pe o temă convenită reciproc. În anul 2013, am audiat discursul poetului Michael Dylan Welch, specialist în haiku, iar anul trecut, în luna iunie, într-o discuţie „în trei” cu fostul preşedinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy, profesorul Akito Arima, preşedinte al HIA, mi-a propus să vorbesc, în decembrie, pe o temă aleasă de mine, desigur, cu accent pe România. Am ezitat o vreme, nefiind convins că am competenţa necesară şi timpul să-mi pun în pagină gândurile. Apoi, amintindu-mi că voi avea la mijloc răgazul concediului de odihnă în august, am răspuns pozitiv, propunând tema „Haiku în România”. Am avut de muncit mai mult decât crezusem, dar textul rezultat a depăşit substanţial timpul de o oră cât urma să-mi fie alocat. Ca soluţie, am publicat textul integral într-o plachetă în engleză, iar pentru prelegere am realizat o sinteză, traducerea în japoneză fiind proiectată pe un ecran, concomitent cu prezentarea.
Au fost în sală peste 100 de membri ai HIA, plus câţiva invitaţi de onoare, printre care directorul Bibliotecii Naţionale a Japoniei – Noritada Otaki, ambasadorul Uniunii Europene la Tokyo, profesorul David Burleigh, expert în haiku şi poet, care mi-a prefaţat o carte din 2013 şi mai mulţi jurnalişti.
- M. – În expozeul Domniei Voastre, exprimaţi speranţa că – după ani de stăruinţe –, Japonia, patria haiku-lui, al cărui elogiu l-aţi făcut cu brio şi ilustrat prin f a p t e (cărţile dv. apărute în româneşte şi în engleză), va reuşi să înscrie acest gen literar pe lista patrimoniului cultural material UNESCO. Totodată, sugeraţi cu fineţea care vă caracterizează, şi cu titlu personal, idea introducerii pe lista respectivă şi a doinei româneşti, definind-o exemplar ”cântec liric solemn, improvizat şi spontan”. Cum a fost primită propunerea respectivă şi chiar prezenţa Dumneavoastră? Cred că n-au fost mulţi ambasadori cu producţii proprii?
R.Ş. – Da, în anul 2014, profesorul Akito Arima a înaintat propunerea tentativă de înscriere a poemului scurt haiku pe lista patrimoniului cultural imaterial UNESCO, demers laborios care, fără îndoială, mai devreme sau mai târziu, se va finaliza cu succes. De fapt, Japonia a reuşit să înscrie în ultimii 3 ani, pe lista patrimoniului universal UNESCO procedeul de producere a unei hârtii speciale (washi), un meniu alimentar tradiţional (washoku), o zonă industrială dezafectată şi, nu în ultimul rând, Muntele Fuji.
Cu satisfacţie, am relatat despre doina românească, deja înscrisă în acest patrimoniu, poate cu insuficientă publicitate pentru un asemenea eveniment marcant al culturii româneşti.
Manifestând un interes aparte, auditoriul a fost impresionat de răspândirea poemului haiku în România, de aprecierea cu care e receptat şi de cunoştinţele mele privind intenţia părţii nipone de a-l promova în patrimoniul universal. N-aş vrea să mă las tentat de păcatul vanităţii printr-o eventuală comparaţie cu alte persoane, aşa că, despre alţi ambasadori la Tokyo, voi aminti doar o anumită tradiţie frumoasă, în care îl înscriu la loc de cinste pe Lars Vargö, fostul ambasador suedez, care însă şi-a încheiat misiunea de un an de zile.
N.M. – În insolita expunere susţinută aţi făcut nu numai o prezentare model a receptării haiku-ului în Romania, de la Alecsandri, Eminescu, Aurel Rău, Marin Sorescu şi Nichita Stănescu până la tinerii români premiaţi la diferite concursuri internaţionale de kaiku. Cum au fost primite de specialiştii prezenţi informaţiile respective, informaţii care în mod sigur ajungeau pentru prima dată la cunoştinţa (urechile) lor?
R.Ş. – Distinşii membri ai auditoriului, cu unii dintre ei având ulterior ocazia să discut, şi-au exprimat surprinderea şi încîntarea în faţa abundenţei de date privind fenomenul haiku în România. La întrebarea preşedintelui Arima despre măsura în care codrul se reflectă în haiku-ul românesc,am răspuns spontan, printre altele, cu zicala noastră „codru-i frate cu românul”, ceea ce a produs o uşoară animaţie în sală, replicându-mi bucuros că şi japonezii au un asemenea proverb. Directorul Bibliotecii Naţionale, Noritada Otaki, cu care mă cunosc din 2012, a adresat cuvinte de apreciere pe care, din nou, le pun pe seama valorii poeziei româneşti. La fel elogiile preşedintelui HIA, Akito Arima, laureat al Premiului Humboldt şi al Academiei Japoneze, fost ministru al educaţiei. Impresiile s-au derulat, mai ales, după eveniment, la recepţia oferită de HIA, unde mi s-au cerut autografe şi interviuri. Jurnalistul Yoshiharu Fujiwara de la Yomiuri Shimbun, cotidian cu un tiraj de peste 10 milioane, cel mai mare din lume, va publica în ediţia de dimineaţă a ziarului din 25 ianuarie 2016, un articol în japoneză, despre haiku-urile mele şi cartea „Mai aproape de cer”, reportaj despre escaladarea ce-am reuşit-o a Muntelui Fuji, precum şi despre vizita în Japonia a Monseniorului Ghika.
N.M. – Ca model de participare la o asemenea reuniune aţi lăsat pe masa prezidiului şi pentru informarea participanţilor – în limba engleză – aşa cum stă bine unui diplomat, textul insolit de aproape 100 de pagini, cât şi 283 de haiku-uri cu semnătura Domniei Voastre. Fără nici o modestie, vă rog să-mi spuneţi, cum au fost primite?
R.Ş. – Rezultatul documentării mele a depăşit dimensiunile şi tiparele unui discurs de o oră, aşa încât materialul „in extenso” tipărit într-o broşură la Editura Ecou Transilvan din România, alături de o serie de poeme tip haiku, şi-a găsit ecoul în cutia de rezonanţă a participanţilor, care nu au întârziat cu aprecierile. Desenatorul Yagi Ken, de exemplu, membru al HIA, mi-a cerut a doua zi permisiunea să realizeze aşa numite „haiga” (desen pe marginea unui haiku) la poemele mele, traducându-le şi în japoneză. Pentru a vă face o idee, vă trimit câteva mostre. În plus, Uniunea Vorbitorilor de Engleză din Japonia (ESUJ) m-a invitat, pe 9 martie, să vorbesc pe aceeaşi temă la sediul lor din cartierul ultracentral Ginza. Va fi un nou prilej să fac din haiku o scenă pe care cultura românească să dea o reprezentaţie în faţa publicului nipon, având ca protagonist sufletul nostru de poet. Pe 19 februarie, sunt invitat la prestigioasa Casă Internaţională a Japoniei (International House of Japan – IHJ) să-mi prezint timp de o oră cartea „Mai aproape de cer”, în care, bineînţeles, am şi haiku-uri. Onoranta invitaţie mi-a parvenit de la preşedintele IHJ, Yasushi Akashi, fost secretar general adjunct al ONU.
N.M. – Japonia are deja înscrise, în lista patrimoniului cultural intangibil al UNESCO, 22 de elemente, în timp ce România doar 5, dacă adăugăm şi „Feciorescul de Ticuş” din 2015. Ce putem învăţa din experienţa niponă?
R.Ş. – Aşadar, perseverenţă, încredere în propriile valori şi, mai ales investiţie în cultură. A convinge oficialii de la UNESCO presupune o muncă asiduă şi cheltuieli materiale, care îşi găsesc cu prisosinţă dividendele în faima adusă ţării. Desigur, am ales comparaţia doina – haiku, favorabilă ţării noastre. Dar în Japonia, chiar şi în orăşele de provincie, se vorbeşte despre patrimoniul UNESCO şi adesea, pe unde merg, sunt întrebat şi de monumentele României listate acolo. Nimeni nu m-a crezut că monumentalul complex al lui Brâncuşi de la Târgu Jiu nu este încă declarat monument UNESCO, desigur, pe o listă a patrimoniului „material”. Avem aşadar de învăţat să ne promovăm cu generozitate şi insistenţă valorile culturale.