TOAMNĂ BAROCĂ FRANCEZĂ

Fatalmente sortiţi uitării, din lipsa unor traduceri care să-i pună în lumină, poeţii baroci îşi dovedesc actualitatea printr-un bogat repertoriu de teme şi motive ce probează recurenţele eonului baroc din Antichitate până în zilele noastre.

Grupajul de traduceri din poeţii baroci francezi de mai jos etalează doar câteva dintre temele şi simbolurile obsedante care constituie, în imaginarul baroc, tot atâtea centre de iradiere semio-stilistică. Astfel, perla, păunul, curcubeul, masca, visul, iluzia, metamorfoza, ori motivele ideatice obsesive precum : Omnia mutantur, Fugit irreparabile Tempus, Vanitas vanitatum, Fortuna labilis, Memento mori etc. sunt prezente sub pana unor poeţi aproape daţi uitării : Auvray, Georges de Brébeuf, Antoine Favre, Laurent Drelincourt, Brosse, Guillaume Colletet, Guillaume Du Bartas, Jean de Sponde etc.

La fel cum faţadele clădirilor datând din acea vreme vor fi amprentate cu blazonul :

„Bogatei scoici în care perla se aşează” (cf. Claude Malleville), poeţi precum: Georges de Scudéry, Jean Desmarets ori La Fontaine vor etala la loc de cinste perla barocă între alte pietre scumpe şi metale preţioase aduse din spaţii exotice, materii ce pătrund cu perseverenţă în limbajul poetic baroc. La rândul său, păunul – ca simbol al ostentaţiei şi al efortului exacerbat de a seduce – patronează un anume hedonism al expresiei şi luxurianţa stilistică, supralicitând forma, luxul şi magnificenţa, adică acea abundentia stili tipic barocă.

În fine, masca, actualizează dualitatea şi scindarea eului baroc, patronează ambiguitatea, alimentând tensiuni între aparenţă şi esenţă, în consens cu marea vocaţie barocă a deghizării, disimulării şi iluzionării specifice spectacolului baroc. Căci metamorfoza şi reduplicarea feţelor proteice ale omului baroc n-ar fi posibile fără suportul material am măştii.

Aceasta implică, în esenţa ei, ideea de dualitate pierdută şi regăsită la infinit şi, implicit, de identitate reduplicată într-un perpetuu tangaj între aparenţă şi esenţă, joc ce trădează duplicitatea eului baroc, în loc s-o oculteze. Poetul Pierre de Saint-Louis o recunoaşte fără menajamente: „Recurgând la culori ce lucesc ca să placă / Şi mereu arătând cum s-ar vrea a lor faţă, / Sub lipicioase măşti şi vrăjeli distilate, / Ne fac să vedem chiar ce nu vor s- arate…” (Sub măştile lor lipicioase).   Constanţa NIŢĂ

AU MOUVANT DE CE MONDE / ÎNTR- O LUME SCHIMBĂTOARE

Să cauţi fermitate-ntr-o lume schimbătoare

E ca şi cum te-ai ţine de-un bulgăre-n mişcare…

Şi-ai traversa oceanul într-un vapor crăpat,

Luptându-te pe-o plută, de spumă agăţat…

Te-ai atârna de-o plasă, prin ramuri fâlfâind,

Şi te-ai trezi pe-o punte-ngheţată alergând.

Când soarele onoarei mereu se eclipsează

Şi-n mierea voluptăţii veninul se-nsinuează,

A Soartei faţă are mereu câte-un revers…

La calm nu se ajunge fără a da de stres;

O roză are spini, urcuşul – coborâre,

Chiar vesela medalie – pe dos e mohorâre…