Opreşte-te

Nu mai fugi! Opreşte-te!

Nu mai pluti de nicăieri

spre nicăieri, cu inima în dinţi

şi-n gând tot mai pustie.

Încearcă să nu uiţi: inima, da,

inima e una din rădăcinile fiinţei,

e creasta ei năucă şi prea vie.

Să faci ce-ţi spune ea! Ea ştie!!

Ea ştie şi îţi va povesti, aici, acum,

că mi-este aşa de dor de tine.

E ca şi cum nu te-am văzut

de secole. De secole nu

te-am văzut! Ia loc, vino

aproape, vezi cum respiri:

mai rar, adânc, mai lin…

Închide ochii, da, închide ochii.

Întinde-te, apoi, încet

pe iarbă, pe pământ

Adu-ţi aminte: noi suntem

pierduţi şi goi pe dinlăuntru,

nemernici şi murdari

în comparaţie cu lutul, sfântul.

Aer să tragi, încet, adânc

în piept, desfă larg braţele,

pe urmă în tine urcă, între

aripele portocalii de dropii.

 

Şi zboară, zboară, zboară

spre Acoperişul Lumii,

frumos planează printre

coame cenuşii, albastre,

verzi, portocalii, de pe Tibet.

Pluteşte, răsfaţă-te şi lasă-te

iubit de vânt, condori, zăpezi

şi lumile pe care nu le vezi

deocamdată. Ucide, apoi,

cu o tandreţe fără margini

orice trimitere, orice aluzie

la nerăbdare, vanitate,

dispreţ de sine, dezonoare,

lene, milă, grabă, spaimă,

tristeţe şi melancolie, jale…

Aruncă din bagajele fiinţei

tot ce răsare din mândrie,

din lumea de la suprafaţă,

laolaltă, cu tot ce ţine

de arhivele secrete ale ipocriziei.

Şi-abia pe urmă: întoarce-te, o,

nesfârşitule, iubite ales între

aleşii tuturor vieţilor mele,

la inima fiinţei tale…

Şi cobori, cobori, cobori, cobori,

prin amfora-i vie şi năstruşnică,

muşcată, când şi când,

de vajnicele geruri ale veşniciei.

Cobori, iubite; nu te teme.

Înaintează ca şi cum

ai merge printr-un luminiş,

cu ochii-nchişi, deschişi,

închişi, deschişi.

Încrede-te orbeşte

în simţurile tale,

cunoaşte-te şi vezi

prin ochii lor veşnic

deschişi şi atotştiutori.

Lasă-te pe tine, cel de altădată,

lasă femeile, lasă bărbaţii,

lasă totul, totul, sus,

la suprafaţă. Şi-abia

atunci, brusc, vei vedea

şi vei simţi ceea ce

nu se simte altfel,

ceea ce altfel

e de nevăzut.

Vei sta faţă în faţă

cu acea prezenţă,

care în braţe te-a purtat

pe tot acest

– la suprafaţă –

bezmetic şi

neverosimil drum.

 

Să nu te miri:

abia atunci vei auzi,

vei auzi cum murmur

şi tot murmur: iubite

nesfârşit, ales de printre

fiii aleşi la nesfârşit,

mi-e aşa de dor

de tine. E ca şi cum nu

te-am văzut de secole.

De secole nu te-am văzut!

De-atunci, ah, au trecut

atâtea şi atâtea jarişti,

ploi, zăpezi, amiezi…

Ia loc, vino aproape,

vezi cum respiri,

închide ochii,

eu i-am închis…

Şi trage aer încet, adânc

în piept… Te uită cum

ne desfacem braţele din ce

în ce mai larg şi ne iubim,

iubim aripele portocalii

de dropii.

 

Noi suntem jumătăţile

aceleiaşi păsări rare,

noi suntem jumătăţile

aceluiaşi noroc urieşesc,

care ne-ntârzie aici, firesc,

de secole, pe platoul

ici albastru, colo gri

ori cafeniu, împânzit

de dune portocalii şi verzi,

de flori sălbatice de munte,

de coline galbene de rapiţă

dulce şi de floarea soarelui,

brăzdate de vişini zăluzi,

sălbatici: iubeşti, iubesc,

simţi totul, totul simt

şi în Acelaşi Duh:

văd totul, totul vezi.

Şi în Acelaşi Duh:

iubeşti, iubesc.

 

 

Belşugul

Îndrăgostiţii fac focuri în cer

dimineaţa, la prânz, la apus.

Ultimului înger rămas i-a zvâcnit

un şarpe la tâmplă şi s-a dus.

 

Moartea în lucruri mocneşte,

peste tot ne surâde în vara târzie,

aleargă de-a lungul şi de-a latul

pământului. Şi-i tot mai vie.

 

Întuneric avem din belşug.

Dacă suferinţa n-ar fi existat,

după cum se vede în stele şi iarbă,

ea ar fi fost inventată neapărat,

 

ca să ajungem la viaţă cum Ulise

a descălecat în Ithaca târzie,

când zeii sălbatice ruguri făceau

şi totul găseau în scriptura lor vie.

 

De leagăn

Tu ţii pe umăr un şoim.

Eu ţin în mână o aripă

şi-n aerul ei tare adorm.

Aerul ei mă renaşte

şi nu ştiu încotro mă duce

cât ţii pe umăr un şoim

cu ochii spre timpul diform.

 

Rămâi singur. Scrutezi depărtările

până peste şapte ţări şi şapte mări.

Schelete de frunze înmiresmează

straniul văzduh. Cad ninsori năpraznice.

Tună şi fulgeră în miez de vară,

în miez de fiinţă. Ies aburi de foc

şi tremură nările cailor, fabuloasele nări.

 

E semnul schimbării. Şoimul pleacă.

Îl conduci cu privirea până departe

de orizont. Eu mă trezesc în mâini

cu o pasăre şi îţi fac loc pe aripa între timp

crescută, oho, cât casa, ba nu –

cât un popor de şoimi.

Dormi, iubite. Pe aripa mea

renaşte. Adormi.

Din romanul în versuri Geniul inimii, în lucru.