portul sulina. olga
altă zi.
aştept pescarii.
tiberiu zice că va fi vreme bună
îl privesc bănuitor o fi ştiind el ceva
mirosul de peşte împrăştie norii
pescarii vin
de la crişan
sau maliuc
lotcile scorojite îşi leagănă şoldurile
femei de o sută de ani.
bărbaţii arşi de soare cu mânecile suflecate
la jean bart se bea vodcă
pe datorie
în satul vechi oamenii împrumută zahăr
olga s-a mutat pe strada a III- a
într-o casă văruită cu albastru.
şi
iar miroase a peşte bărbaţii se duc la neveste
din farul vechi mă fixează
ochii băiatului
blond.
hotel camberi
în camera cu numărul 13 doamna chiriachiţa
născută katanulis
privea pe fereastra hotelului camberi
în faţă dunărea umflată şi grasă
ca burta unui peşte
marinari ţanţoşi cu chipiurile trase pe frunte
soarele încă arde
barcagiul strigă furios că i-a fugit nevasta
cu altul la tulcea
un căpitan de vas
n-o să mai mănânce hamsii
femeia îşi aşează cochetă părul
acelaşi ruj corai
de 40 de ani
încă mai are pielea arămie
celelalte camere sunt goale nu mai
locuieşte nimeni aici.
nici el.
i se spune hotelul cu stafii
balconul stă să cadă candelabrul vechi
ştie
povestea grecoaicei.
un copil înaltă un zmeu în culorile curcubeului.
„clic” se aude
declanşatorul unui
aparat foto.
crucile
la cimitirul din sulina
lumea se înghesuie lume…
lumeeeeee…
nu e sărbătoare
se dă de pomană
ce se dă aicea
cine a murit
cine mai ştie
mortul de la groapă
nu se mai întoarce
pachetul cu pui şi pilaf, ei da, şi sarmale în foi
de viţă
începe uşor să plouă
„de varză nu aveţi?!”
crucile stau înşirate anapoda
fără o ordine
păi ce,
când mori stai la rând?
şi doi covrigi
cu lumânarea aprinsă
am primit şi eu
la grămadă
„eu nu sunt cu mortu ăsta”,
apuc să zic,
nu contează
„viii cu viii morţii cu morţii”
se aude vocea piţigăiată din spatele meu
ni se strigă să înaintăm…
nălucile
pe holul lung şi întunecat fotografiile
par năluci.
mă îndrept spre cimitirul evreiesc
sunt oameni acolo
nu le văd chipurile
– Gerson Marcu împuşcat de răufăcători
la 7 martie 1901 –
citesc pe crucea de la intrare.
nora îmi zice să fiu degajată.
emilie
nu se ştie cum a ajuns acolo.
„să scrii despre vieţile oamenilor” deschide ochii
îmi spunea deunăzi doamna din colţ care vinde flori
emilie louise s-a născut la galaţi în 1866
a copilărit la malul dunării
s-a îndrăgostit ca orice tânără.
mariana, mătuşa mea de la brăila,
mă întreabă dacă am văzut vreodată egrete
nu pot
să îi răspund acum.
e prea grea lopata pentru mâinile mele mici.
groapa cea mare se cască la mine
nu mă înghite
bucăţi ţari de pământ
se rostogolesc
până la celelalte cruci
emilie era o fată frumoasă
cam timidă
degetele ei subţiri cântau
la pian
o partitură veche
muzica o ajuta să vadă.
ştia pe de rost notele muzicale ştia
unde ţine doamna din colţ
platoul cu baclavale.
ştia emilie să iubească.
e tot ce avea.
şi boala.
rochia din tafta verde zăcea pe marginea patului
“nu o mai duce mult”
zice medicul.
emilie louise a murit la sulina. în 1881