False încercări euharistice

înstrăinată, ploaia alinia toate trăirile şi ni le zdrobea de asfalt,

paşi erau echimozele apei, tăceri converteau apăsarea.

ieşiţi din rînd, te-aş fi prins în braţe, tristă imaginaţie!,

de culorile lumii, de punct să ne scap.

şi fiecare durere aducînd ceva nou, şi fiecare teamă fiind o chemare,

ficţiuni ebenine sînt trupul, gustul cărnii, pierderea.

 

îndrăzneţ, nepriceput, mă îngropasem pînă la tîmple,

mişcăm cîte-o pleoapă căzută şi inima se făcea mică, ar fi apus

pe muchia cuţitului dar nu mai ştia pe ce parte a adevărului să stea.

şi limba mă doare, şi gîndul, şi boala de gînduri,

şi nu ştiu cum să închid capitolul ultim despre cînt, despre frig.

 

despre ploi s-au spus atîtea şi, parcă, niciodată ce trebuie.

vin înspre tine zîmbind, jumătate bărbat, jumătate ecou,

dansul halucinant al căderii să-1 deprind şi ascult,

insinuat, rămas neatins, sînul zvelt spunînd poveşti…

 

Vulgata

raiul e o maternitate, o cameră albă în care culorile,

în aşteptări prelungite, trebuie născute cumva.

noi nu aveam mamă, înfrînţii nu au inimă, nici zbatere alienată.

ghemul de închipuiri încîlcit viermuia sacadat în cernerea sîngelui.

noi nu am fost zeii capricioşi ai clipei, umbra orgoliului nemăsurat,

tăcerile noastre s-au scăzut între ele, lăsîndu-ne verba neîncheiată,

iubiri contondente, frici line şi îngăduite vor reveni.

 

aşteptînd,

îi făceam nod aripilor, pipăiam, la sînul stîng un nodul îi părea,

e inima ta îi spuneam, nu o extirpa, fascinaţiile luminii se vor elibera.

apoi acopeream cu rogojini roase ferestrele, aziluri creşteau în noi,

în noi se macerau vinovăţii, spoiam lucrurile cu trăirea interioară şi

cînd nu ne mai conveneau le numeam gri.

nu, nonculorile nu există, materia are un soi de memorie,

irizaţie a ce va fi fost cenuşiul, e numai o aparenţă ce îşi tîrăşte

dîrele prin iluzie şi iluzia e rece, haita viselor muşcă,

pe rănile deschise lăsînd doar sare grunjoasă

şi în frig cultivată cu patimă panica.

 

în boemii de bivuac, va veni şi moartea şi va da bună ziua clipind.

vom şti, la salut nu vom răspunde oricum, ne vom preface ocupaţi.

retălmăcind noroiul vom înălţa, precum un zmeu,

un mare zid din chirpici, să ne apere, să ne apropie de pămînt.

peste rotunjimea anodină a unei seri, peste nervurile fragile ale unei stări,

cînd tragi abătut la limanul somnului, celălalt nu contează,

completul de judecată e capul plecat, gîndul cu plumbii

agăţaţi de undiţa nopţii, norii de sînge, greoi.

 

şi trebuia să plec, grăbit, beat, animal căzut pradă,

cum neclintit năravul, cum neclintită pofta

livide cearcăne înmugurind duios întregesc portretul.

aproapele şi departele meu, şinele meu parazit, traficant de oglinzi

într-o metafizică a neşansei mă făcea să cred în ea

şi pe dumnezeu îl înjugam la toate speranţele şi îl minţeam că

la capăt împărţim visul.