Ján ZAMBOR s-a născut în 9 decembrie 1947 în localitatea Tušická Nová Ves. Poet, critic şi istoric literar, traducător, editor. A studiat la Universitatea „P. J. Šafárik” din Prešov (1966-1971) limba slovacă-limba rusă. A funcţionat ca redactor în Editura Slovaciei de Est, Košice, ca angajat al Universităţii P. J. Šafárik din Prešov, redactor în cadrul redacţiei de dramaturgie a Radiodifuziunii Cehoslovace, Košice (1976-1983), în calitate de cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de critică de artă şi documentare teatrală din Bratislava (1983 – 1988).Redactor-şef fondator al revistei literare a tinerei generaţii de literaţi şi artişti, Dotyky (Atingeri, 1989-1990). Din 1991 predă poetica, istoria poeticii poeziei slovace a secolului al XX-lea, istoria poeziei spaniole şi ruse la Universitatea Komenský din Bratislava. Volume de poezie: Zelený večer (Seară verde, 1977); Neodkladné (Ceea ce nu poate fi amînat, 1980);  Kôň na sídlisku (Cal în cartier, 1983); Plné dni (Zile pline, 1988), Pod jedovatým stromom (Sub copacul otrăvitor, 1995); Soprán dažďových kvapiek (Sopranul picăturilor de apă, 2000); Melancholický žrebec (Armăsarul melancolic, antologie, 2003); Vybrané básne (Poeme alese, 2003); Sťahovavé srdce (Inimă călătoare, 2007); Nádhera zmesi (Splendoarea mixajului, 2007); Mávnutie krídel. 42 slovenských haiku (Fîlfîirea aripilor, 42 de haiku-uri de 11 poeţi slovaci, 2011); Dom plný neviditeľných (Casă plină de invizibili, 2014). Este autorul mai multor volume de istorie, critică şi teorie literară: Ivan Krasko a poézia českej moderny (Ivan Krasko şi poezia modernismului ceh, 1981); Báseň a ticho. O poézii slovenských, ruských a španielskych básnikov (Poezie şi linişte. Despre lirica poeţilor slovaci, ruşi şi spanioli, 1997); Preklad ako umenie (Traducerea ca artă, 2000); Interpretácia a poetika. O poézii slovenských básnikov 20. storočia (Interpretare şi poetică. Despre poezia poeţilor slovaci ai secolului XX, 2005); Tvarovanie básne, tvarovanie zmyslu (Modelarea poemului, modelarea sensului, 2010); Ako sa číta báseň (Dvadsaťsedem autorských interpretácií) (Cum se citeşte un poem, Două zeci şi şapte de interpretări, 2013); Niečo ako láska, niečo ako soľ(Ceva ca iubirea, ceva ca sarea, 2013). Traducător de marcă, a publicat antologii din lirica rusă clasică și modernă și culegeri de poezie spaniolă. A primit numeroase premii pentru volumele sale de poezie și teorie literară, și pentru traduceri.

 

 

Ávila

Aripile maiestuoase ale berzelor şi cedrilor

deasupra  acoperişurilor şi zidurilor cetăţii.

 

Ciripitul însorit al păsărilor

într-o zi întunecată.

 

În vorbitorul

mănăstirii

Ioan al Crucii cu Teresa de Jésus –

ea, cu faţa extaziată,  în spatele gratiilor,

el  înălţîndu-se cu scaunul, în sus,

la cei din ceruri.

 

Dar pe patul carmelitei,

se vede, mai de-aproape, în locul pernei,

o bucată de grindă

din crucea Mirelui.

 

Bolovanii din pustiul avilean

rotunjiţi de cîntul solar aidoma unui chip –

feţe de sfinţi!

 

 

* * *

Sublimul trist

al vestigiilor, torsurilor, ramei.

Căutăm cerul

prin deschizătura rămasă în locul ferestrei

templului dărîmat.

 

 

Porumbelul

Forma neputincioasă fusese odată zbor

dispersat în lumină, cînt arzător

al zorilor…

Luis Cernuda

 

Într-o dimineaţă

pe cărarea din parc

un porumbel zăcea într-o rînă

lîngă coşul de gunoi.

 

Un norişor gri-albăstrui cu o fundiţă albă în jurul gîtului,

un înger

aruncat din spaţiul privilegiat al cerurilor.

 

Cu strălucitorul cioc auriu în lut.

 

O insulă neaşteptată

a tristeţii fără alinare,

a singurătăţii absolute

şi a liniştii

dintr-o altă lume.

 

Nu departe de monumentul lui Miguel Hernández,

doborît în zborul său luminos.

 

Jur împrejur ciripit de copaci

civ-civ-civ pe trecerea peste drum,

zgomotul maşinilor rulînd

studente grăbite

cu boboci speriaţi sub tricouri.

 

Vine maşina salubrității,

grebla de sîrmă,

îl ia împreună cu frunzişul smuls de vînt,

cu ghemotoacele de polen şi praf.

 

Cînd voi mai trece pe acolo

insula tristeţii, solitudinii şi tăcerii

va fi mereu acolo.

 

 

Vîntul

Toată noaptea, insomnia  mea.

De sute de ori se tot culca, în zadar,

se făcea ghem, în strădania inutilă

să-şi aducă aminte de dulcea stare prenatală.

Face iarăși tărăboi,

dă cu ciocul în geam,

loveşte cu aripile-i mari.

Patima cea întunecată

se  aprinde iar şi iar, zgomotos.

În accese de furie

rupe crengile de  mesteacăn,

dezrădăcinează copacii şubrezi,

smulge ţiglele de pe acoperiş

şi le sparge ca pe nişte farfurii.

Bîntuie prin mansardă.

Plînge neajutorat pe  oblon.

Toată noaptea se îmbulzeşte în casă,

loc al unei linişti aparente,

un nebun

lipsit de adăpost.

Şi toată noaptea îmi aruncă în ferestre

frunzele de anul trecut:

amintiri nedesluşite

ale viselor  în căutarea cărora nu am pornit,

ale  iubirilor în care nu m-am implicat,

ale ochilor lor infiniţi aşteptînd,

în urma cărora timpul a trîntit uşa.

 

 

Îmi derulez în faţa ochilor

posibila mea viaţă cu tine

Dacă aş fi liber de obligaţii şi de relaţii,

pe care nu vreau să le stric pentru că le-a urzit destinul

şi, în continuare, îmi sînt pe plac,

poate ai sta în faţa mea cum face acum pisica şi toarce,

şi ai aduce în încăpere sentimentul de pace,

şi dacă ai înota pe lîngă mine, lebădă,

camera ar deveni lac

iar afară mereu s-ar afla în faţa ochilor mei un vas şi marea.

 

Şi ar fi un asfinţit de soare necurmat,

stingerea alături de tine.

 

Dar într-o zi de mai

ar fi suficientă o voce care să stăruie şi să toace,

iar sîngele tînăr s-ar aprinde,

s-ar înteţi pînă la incendiu,

nestăvilit precum primăvara.

Ai pleca spre chemarea păsării multicolore.

 

Poate mi-ai scoate cu unghiile ochii tot mai întristaţi,

m-ai lovi cu ciocul pînă la moarte,

şi trupul mi l-ai zvîrli în mare.

 

Fulger despuiat

Evita cu ochii roşul insistent al soarelui crepuscular

dar sîngele era de-acum învolburat

de atingerile privirilor lui furişe  –

nu i-a scăpat vibraţia abia perceptibilă

de sub pielea gîtului ei.

 

După ce uşa de la autobuz se închise scîrţîind, în urma ei,

rămase înţepenită acolo

o floare

din buchetul ei.

Iar cînd vehiculul a luat-o din loc,

acolo, pe trotuarul spart,

pe neaşteptate

i-a surîs –

dar nu numai cu ochii.

Toată lumina reţinută

îşi desfăcu în ea agrafa,

întreaga apropiere încrezătoare

s-a descheiat.

A fost o vîlvătaie,

un magnific fulger despuiat

care i-a unit acolo, pe neaşteptate,

în faţa oamenilor.

 

De parcă un lac cunoscut

înconjurat de verdeaţă înaltă,

i-ar fi trimis un salut strălucitor:

dintr-o dată s-a dăruit fără condiţii soarelui

care a pătruns prin apă pînă la fund

şi a transformat-o

în puf luminos –

bucuria pură

a fîlfîit din aripi.

Iar în nări simţi

mirosul de alge.

 

Cînd uşa se deschise la proxima staţie,

ridică  margareta căzută pe scări,

dar nu coborî,

s-o caute bezmetic

în labirintul trotuarelor, intrărilor, ferestrelor.

De n-ar fi găsit-o din întîmplare,

ar fi întîlnit-o străină de-acum.

 

Totuşi, toate se mişcau în el –

cum pe pămînt după furtună

sau după ce donezi sînge.

 

În adîncul autobuzului a început să se desfăşoare,

abia auzită, o muzică ori o uşoară tristeţe

vrînd să-l învăluie pe nesimţite,

să nu se mai desprindă

din îmbrăţişarea lor.

 

 

Sopranul picăturilor de apă

Dar pe neaşteptate

lumina pură

a notelor

şezînd pe crenguţele

de pe împletitura gardului

 

Cînd, dezgustat,  eliberîndu-mă din grămada de ziare

ies din casă după o ploaie lungă

 

Puritatea ochilor

lacrimilor

sopran

 

Într-o melodioasă străduţă lăturalnică

 

Parcă puritatea

însăşi

 

 

Gîtul tău

Gîtul tău, hîrtie şifonată sau frunze uscate sfrijindu-se,

mi-a  aruncat, deodată, vîntul în faţă.

 

Pe albul lui catifelat am scris invizibile poeme-ale frumuseţii

și-ale tandreţii,

în parfumata netezime reavănă a frunzişului lui

îmi afundam faţa sfîşiată

şi ascultam susurul ameţitor al sîngelui.

 

Iartă-mă,

că nu am oprit ghearele timpului feroce,

că nu ţi-a prins de gît o amuletă sau un şirag de perle,

ci un lanţ,

şi pe mine însumi, cel mai greu bolovan.

 

Florilor, cerul cu cel mai fin ten,

iertaţi-mă,

că din gîtul ei n-a izvorît niciun geamăt

şi că şi-a acceptat, fără crîcnire, soarta,

ba mai cere şi povară în plus.

 

Cum de-am permis să se întîmple asta!

Eu care am vrut să fiu pentru tine o adiere, un val,  mătase

sau catifea.

 

Cum de s-a întîmplat,

Că azi trebuie să-mi astup urechile

de foşnetul sec ce se intensifică,

de semnul prezicător al cărui nume nu îndrăznesc să-l pronunţ

şi că mă şfichiuie cu ecouri

subitul meu geamăt sec

sau scîrţîitul mut al nisipului.

 

Adieri de vînt, valuri, mătăsuri, catifele, nu mă părăsiţi

ocrotiţi tulpina de lumină, acul de busolă tremurător,

tăcuta cişmea.

 

Cu săruturi sau stele  copleşesc

Calea Lactee

şi susţin frumuseţea.

 

Traducere din limba slovacă: DAGMAR MÁRIA ANOCA și LUCIAN ALEXIU