(Republica Moldova)

ALEGEREA IUBIRII

Îmi eşti şi-ţi simt senzaţia proaspătă-n mine,
Şi-avalul inimii se vrea, să ţi-l ofer în dar,
Trecut poem se-nchide cu sufletu-ţi de pâine,
Printr-o arteră plouă cu iubire şi cu dor stelar.

Tăcerea nu e criptonim, e o senzaţie aleasă,
Să poarte numele divinităţii noastre -aş vrea,
Şi ce substanţă ar avea această taină pătimaşă?..
E-alegerea iubirii, dar te-ai pierdut cu tot cu ea.

Respir un vers nescris şi setea, uite, vine,
De tine, ca de un izvor, purtat prin gând,
Rămas-am soarele, ascuns în nopţi senine,
Rămasă sunt iubită, şi lanţuri grele-mi plâng…

„A fi sau a nu fi”, sunt eu un Hamlet să decid?
Când trece ora, se dezgheaţă clipa amintirii,
Eu liberă iubesc, nu persiflez, şi nu mă mint,
Mai lasă-mă, să fiu în braţele alese-ale iubirii…

ÎN PARCUL COPOU

Era sfârşit de Mărţişor în Parcul Copou,
Când Eminescu iară ne-a unit,
Ne-am strâns cu mâinile-amândouă
Şi palmele fierbinţi s-au regăsit.

Citeam în ochii tăi lumina lunii,
Şi-a stelelor paloare o citeam,
Creşteai din cel popor, venit anume,
În seara -Ncolţitorului, păşind pe -itinerar…

Se împleteau dorinţele copacului
Cu verdele din inimile noastre,
De-a reveni la frunzetul Poetului,
Şi la iubirea florilor, de dor, albastre.

Visam această linişte plantată
S-o creştem printre adieri de vis
Şi împlinirea, prin credinţa toată-
Una pe lume, ne chema în paradis.

Şi adevărul e, visam aici pe-alei,
Să se întâmple o minune clară,
Să cadă luna peste amintirea ei,
Şi noi să ne trezim, în epoca stelară…

NICIODATĂ NU M-AM GÂNDIT LA TINE, MOARTE…

Niciodată nu m-am gândit la tine, Moarte,

M-am gândit să mor într-o zi

Domol, să simt o sabie

a verbului tău din spate,

Dar de unde să mi-o iau

Pe astă femeie istovită, bătrână,

Să-mi vină cu coasa asupra mea,

Să-mi spună, şuierând:

“Eu sunt stăpână?!..”

Niciodată nu m-am gândit la tine, Moarte,

Se rotesc visele tale curbate, în jurul meu,

Cum de-ai ştiut, că mă gândesc la tine

Acum

Doar eu?

Femeia, care se numeşte Moarte,

O fi şi ea femeie, dar nu ca celelalte.

Şi atunci ar trebui să o ridic în slăvile cerului,

Dar ea, lipsită de sânge, iubire, dreptate,

Cred cu siguranţă, de sus, va cădea,

Şi-atunci de ce să nu poarte

Un iatagan, încalte?

De ce coasa şi-o ţine în umbră de om?..

Să-i fure stelele prin somn?

Or, ştie ea ce-nseamnă a muri?..

Ea seamănă flori pe morminte

În ciuda celor ce pot a trăi printre ispite…

TORNADĂ
Tornada primei veri mi-aduce ultimi fulgi de deznădejde,
Iar cerul devastează florile de vişin, şi ce rău îmi pare,
Că soarele se v-alătura acestor aprige şi sincere regrete,
Iau o manta de vară, să mă fac acum o ploaie călătoare.

Nici norii nu mai pot să-şi ţină capetele goale, se întorc,
Să-şi ia, la margine de laitmotiv ceresc, căciuli de ploaie,
Nu pot să cred că printre nori nu este nici o urmă de noroc,
Ei înşişi cerului promit s-adaste vânt, cu lacrimile lor, şuvoaie.

Îmi voi lua zborul printre ei, cu picături de vânt şi levănţea,
Şi demarcându-mi cel pământ, sunt apă şi perpetuă unire,
Am învăţat să caut soarele, să-l prind cu-nţelepciunea mea,
Nu să-mi trădez esenţa, care fulguie şi plouă, întru devenire…

CANDELA NEMURIRII
Candela nemuririi m-aşteaptă, amestecul ei îmi umple lumina,
Pe suflet şi flacăra se-mbină cu graiul ce-n rugă nu se dezbină,
Mi-e dor de o văpaie, fie fără locuinţă, să mi-o aprind în suflet,
Şi forţa ei ferice, iubind întunericul, să-mi dăruiască precuget.

Cad la altarul inocentelor dureri creştine, lacrimile sparg de sus
Odaia sufletului…Se înalţă bolul preamăririi sfinte înspre voi,
Atât cât aş vedea, prin lacrimi, rugile ce mi le-a hărăzit Iisus,
Îmi va fi lesne să îmi cânt împăcăciunea inimii, slavind nevoi.

Şi clipa euharistiei o pătrund şi nu mi-e teamă de a ei Domnie,
Merg către tine, spirit, să îţi spun, ce preţ e în lumina veşniciei,
Smerenie îmbrac, să pot avea încrederea iubirii în mărinimie,
Sunt pentru aşteptarea crezului divin, astfel voi fi cu voi mai vie.

Când cineva de-ai mei, în astă zi, îmi cere inima-i şi sufletul curat,
Aş face să îndur tot riscul sufletului meu, să-şi prindă marea vrere,
Şi mă opresc la candela, care nu moare, creştină sunt, şi nu m-abat,
De-a arde lângă ea, şi dobândind căldura ei, să nu-mi doresc putere.