Fiecare călătorie ascunde dorinţa împlinirii unui vis. Îmi dorisem această vizită în ţara cîmpiilor nesfîrşite, a Dunării albastre, a munţilor Carpaţi, şi a Mării Negre. Simţeam nevoia să cunosc cîte ceva din istoria şi civilizaţia acestei ţări. Se impunea de fapt o astfel de călătorie, pentru întîia oară, pentru a ne familiariza cu arta şi îndeosebi cu poezia lui Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu ş. a. Intenţia noastră, de altfel, era de a înţelege mai profund legăturile spirituale dintre Grecia şi România, şi mai ales cele referitoare la Epir.

Voiajul a fost organizat de către Asociaţia Absolvenţilor Şcolii Superioare ,,Zosima” din Ioannina (preşedinte Spiros Ergolavos), avînd drept scop să recunoaştem diverse regiuni, localităţi, case de vacanţă din România, dar şi să vizităm locuri care înainte erau zone de afirmare a multor epiroţi, datînd de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. România ocupă un loc deosebit în conştiinţa grecilor, pentru că aici au primit găzduire mulţi greci şi epiroţi, în perioada Imperiului Otoman, dar şi în perioada mai recentă, de după războiul civil din Grecia (1946-1949).

Drumul din oraşul nostru pînă la graniţa Bulgariei cu România ne-a oferit un minunat periplu, prin diversele schimbări de peisaj – altă monedă, altă limbă, alte obiceiuri, însă aproape aceleaşi zîmbete. Ochii tuturor nu se mai săturau să privească… Fiinţa noastră surprindea imagini superbe, pînă aproape de asfinţit, cînd am întîlnit în faţa noastră Sofia, capitala Bulgariei. Centrul oraşului este impresionant, incluzînd Mitropolia Alexander Nevski, parcul Libertăţii, biserica Sfîntului Gheorghe, Rotonda, Teatrul de Artă, cafenele, fîntîni arteziene, turişti care se fotografiau, tineri şi tinere, multă viaţă…

În ziua următoare, îndreptîndu-ne spre Bucureşti, autocarul nostru prindea viteză, şi înghiţea mereu alți kilometri; ne apropiam astfel de Ruse, şi deodată, în faţa ochilor uimiţi, a apărut impunător fluviul Dunărea, desfăşurînd în linişte ape verzi şi făcînd inimile să tresalte. Simţeam că împrejurul nostru se auzeau ecourile melodiei lui Strauss, Valurile Dunării. De pe podul măreţ ne minunam descoperind ce lucru ciudat sînt graniţele între oameni… În sfîrşit, România se deschidea în faţa noastră, cu şesurile ei nesfîrşite, cu multitudinea de nuanţe de verde, cu valurile neliniştite, alternînd roşu, albastru, portocaliu, ca nu cumva să obosească ochiul…

Prietenul nostru, Spiros, ne povestea despre unul dintre binefecătorii epiroţilor, Apostolos Arsakis, care ajuns aproape de Giurgiu, la Videle, a întemeiat o şcoală care îi poartă numele, precum şi şcolile conexe din Atena. Am fost primiţi cu emoţie la primăria din localitate, care adăposteşte casa memorială a lui Arsakis, de către membrii Comunităţii Elene de acolo (doamna Olimpia Badea), precum şi de doamna Elena Lazăr, director al Editurii Omonia din Bucureşti. Am intrat şi în biserica familiei ctitorului, unde sînt zugrăvite fresce minunate. Asociaţia noastră a oferit gazdelor o ediţie din volumul Binefăcători epiroţi…

Din cîte se ştie, tînărul venit de pe meleagurile Epirului, care a găsit adăpost în România, a fost la început medic, iar apoi a deţinut imense suprafeţe agricole în sudul țării, dar se pricepea şi la negustorie; ulterior a devenit Ministru de Externe al statului independent în România acelor vremuri. Acest epirot a ,,răspîndit” aşadar binefaceri în cea dintîi patrie, Grecia, şi apoi în ţara care l-a adoptat.

Peregrinările noastre au continuat la Bucureşti. De la ghidul turistic am aflat că această ţară are nenumărate bogăţii – petrol, gaz metan, cărbune, bauxită, ape minerale ş.a.m.d. Centrul capitalei este impunător – Arcul de Triumf, Ateneul, cu arhitectură deosebită, în stil franţuzesc, parcurile Herăstrău şi Cişmigiu, Muzeul Ţăranului Român, Grădina Botanică, statuia aviatorilor care dă seama de istoria zbuciumată a ţării. Bucureştiul noaptea este aproape fantastic! Locurile care amintesc de Grecia sînt, pe lîngă altele, biserica Bunei Vestiri, Academia Română, Muzeul George Enescu, Piaţa Revoluţiei din 1989, Piaţa Universităţii, biserica rusească, dealul Patriarhiei. Ne-a emoţionat statuia fascinantă a marelui revoluţionar şi scriitor vizionar Rigas Ferreos, care a trăit peste 12 ani în acest oraş.

La Bucureşti am trecut şi pe la editura ,,Omonia”, cu specific neo-elen, condusă de reputata scriitoare Elena Lazăr. Ne-am plimbat pe arterele capitalei, apropiindu-ne de Casa Poporului (sediul parlamentului), a doua clădire ca mărime din lume, după Pentagon. Ne-au făcut o bună impresie şi terasele din centrul vechi al Bucureştiului. Vizita la Muzeul Cuza este, de asemenea, impresionantă…

Ajungînd iar la Bucureşti, ne îndreptăm către alt obiectiv al vizitei noastre, Broşteni. Este locul unde a trăit, a lucrat şi a avansat Evanghelos Zappas, dar şi Konstantinos Zappas, după Revoluţia din 1821. Primarul oraşului a făcut o călduroasă întîmpinare oaspeţilor, oferindu-ne cărţi de istorie şi civilizaţie românească. Şcoala care poartă numele lui Evanghelos Zappas a constituit iarăşi o surpriză. Ne-am întîlnit acolo cu elevii care şi-au arătat întreaga bucurie, iar Asociaţia noastră a dăruit, de asemenea, cărţi. Am trecut apoi pe la Turnul Zappas, pe lîngă Poarta Stăpînă, pînă și cele mai mici ruine devenind dovezi ale rolului lor însemnat, dar şi a dezvoltării pe care a imprimat-o Zappas în comunitatea respectivă.

Vizita la mormintele familiei Zappas, din marmură albă orbitoare, ne-a umplut de emoţie şi încîntare, respectul pe care îl dovedeşte Broşteniul binefăcătorilor epiroţi ne-a impresionat, iar aducerea aminte a edificiului Zappeio din centrul Athenei ne-a răscolit, mîndria personală crescînd pe măsură.

Drumul către Constanţa, unul dintre cele mai mari porturi comerciale ale Europei, a diversificat traseul dinainte stabilit, un alt peisaj deosebit deschizîndu-se iarăşi în faţa noastră. Pe măsură ce ne apropiam, am recunoscut elementele ţărmului, în toată splendoarea lor. Alături se desfăşura marea plină de albastru… Iar eu, care de mult luptam cu mintea mea, înfruntînd reprezentarea unei mări negre, am observat că cei care erau în autocar nu puteau să anuleze o cît de mică nădejde cu privire la aceasta, fiindcă deloc, absolut deloc nicio mare nu a fost vreodată neagră… Am văzut deci că era de fapt cu totul şi cu totul albastră…

De-a lungul timpului, Constanţa a preluat în mod evident caracteristicile unui oraş care a cunoscut strălucirea. Ne-am oprit aşadar la Comunitatea Elenă de aici, o vatră a ospitalităţii elenismului, care a înflorit din ce în ce mai mult. Primirea noastră de către membrii comunităţii a avut ceva din vechile datini greceşti, şi am constatat cu deosebită plăcere că, dincolo de condiţiile precare şi de lipsa sprijinului politic din Grecia, comunitatea face eforturi speciale pentru prezervarea acestui leagăn cultural, şi mai ales pentru învăţarea limbii greceşti. Am mai vizitat tot aici şi biserica, unde ni s-au oferite diverse informaţii, despre zidirea acesteia şi despre liturghia ţinută în interior. O plimbare nocturnă prin port ne-a emoţionat altfel, Mamaia fiind un paradis al staţiunilor balneare din România.

Următoarea oprire a fost la Braşov, care este considerat cel mai cosmopolit oraş al Balcanilor. Simt că undeva, pe aproape, ne vom îndeplini o veche dorinţă. Autocarul înghite kilometri peste kilometri. Ne apropiem şi apoi intrăm în vechiul oraş. Tradiţie arhitectonică din secolele 15-16: uşi, pervazuri, balcoane, ferestre pline de flori, mici opere de artă, uliţe înguste, caldarîmul, toate duc către drumul principal. Oare ce taine vor fi ascunzînd acestea? Piaţa centrală, cu Biserica Neagră, în stil gotic, îţi prilejuieşte impresia de loc deschis, unde poţi răsufla în voie, unde încetineşti pentru o clipă, unde te linişteşti… Oricine vizitează măcar o dată Braşovul, îl va purta întotdeauna în suflet… Atmosfera e cu totul poetică, iar locul străluceşte de curăţenie. Trotuare, parcuri, clădiri publice frumoase care te îmbie să rămîi, să continui căutările… M-a interesat îndeosebi vizita noastră la Comunitatea Elenă de aici, unde am fost din nou primiţi cu multă căldură. Copiii refugiaţilor politici din a doua generaţie au prins deci rădăcini, în cealaltă patrie a părinţilor lor, cu Elada şi cu elenismul în suflet. Însă sediul acesta nu mai avea aceeaşi lumină, regăsită în centrul oraşului… Acum, cînd scriu, îmi pun întrebarea – ,,Unde eşti, patrie a mea?” Căci nu există nici măcar un profesor pentru predarea-învăţarea limbii greceşti. Şi totuşi, doamna Lemonia şi-a asumat acest rol: îi învaţă pe copii limba şi civilizaţia greacă.

Chiar şi la Braşov s-au afirmat epiroţi. Am fost la biserica greacă din vecinătate, şi la cimitirul ,,grecilor României”; la mormîntul mitropolitului Ungro-Vlahiei, Filotheos Filiti, am lăsat o creangă de măslin, culeasă din locul său de baştină. Ne-am închinat apoi la mormîntul lui Pan. Hatzinikos, apropiat de altă persoană importantă de origine epirotă, Zoe Kaplanis.

Am simţit cu întreaga noastră fiinţă munţii Carpaţi, mai ales cînd îşi răspîndeau răcoarea şi mireasma arborilor… Hotelul dintre copacii înalţi se închipuia printre legende, cu oraşul acoperit de zăpadă alături şi cu telefericul… Ca să descrii această regiune şi călătorie impresionantă îţi trebuie un suflet special. Carpaţii, avînd înălţimea de 2200 de m, în mijlocul pădurilor… Te afli la înălţime, simţi freamătul pădurii…

În ziua următoare, coborînd de la hotel, am găsit cea mai frumoasă privelişte asupra Braşovului; ardeam de nerăbdare să vedem, în sfîrşit, Turnul lui Dracula. Încă mai persistau în memorie scene din filmul adolescenţei noastre, ecranizare după romanul lui Bram Stoker. La poalele colinei, vremea era însorită, jur-împrejur erau magazine de suveniruri, reprezentări ale artei tradiţionale, şi bineînţeles diverse ipostaze ale voievodului. Castelul era ca un labirint: camere, cămăruţe, cripte, gigantice fotolii, cu ţintele lui Dracula cel însetat de sînge.

Vizita la apropiatul palat rustic al regelui Carol, la care îmbie astăzi alt suveran, prinţul Charles al Angliei, trimite către o superbă demonstraţie a arhitecturii renascentiste, iar poeta-arhitect Margarita Fronimadi-Matatsine arată cheia palatului, construcţia locului, cu elemente împrumutate din străinătate, şi înfrumuseţarea acestuia cu decoraţiuni de o bogăţie neasemuită.

Încă o destinaţie, străbătînd în pantă o regiune preafrumoasă din mijlocul pădurii, ne-a purtat la Sinaia, reşedinţă turistică plină de hoteluri. Aici aproape că ai dori să locuieşti, căci este un loc deosebit, unde am vizitat mănăstirea cu acelaşi nume, şi biserica cu fresce ale ctitorilor greci. Minunata călătorie se apropia de final. Călătorii noştri se îmbogăţiseră sufleteşte, unii încă mai visau să treacă măcar prin oraşul Iaşi, unde începuse şi se organizase Revoluţia grecească. Iaşii, oraş al culturii şi civilizaţiei româneşti, al Iluminismului neo-elen din secolul al XVIII-lea, al Academiei Domneşti, cu dascăli şi profesori veniţi din Grecia, inclusiv din Epir, cu tipografiile greceşti, cu atîtea biserici şi mănăstiri, cu epigrafii în limba greacă, şi cu întreaga lor operă de îndrumare a epocii respective. Acest oraş aminteşte deci de pregătirea revoluţiei din martie 1821, iniţiată de grecii conduşi de Alexandru Ipsilanti, cu binecuvîntarea steagului şi armele eteriştilor, în faţa bisericii Trei Ierarhi. Tot aici este oraşul formării şi afirmării poetului naţional român Mihai Eminescu. Gîndul ne duce fără voie şi la Botoşani, regiunea din care provine acest mare scriitor clasic şi modern, deopotrivă. Versurile lui răsună, cu reverberaţii fantastice: ,,De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”

Întorcîndu-ne la Bucureşti, am făcut şi o mică vizită la Patriarhia Ortodoxă şi la schitul ,,Darvari”, ctitorie şi nepreţuită manifestare a sufletului epirot al familiei Arsachi în România. Această ţară ne-a dăruit cea mai frumoasă călătorie, iar aproape de Ploieşti, la întoarcere, ne-am adus aminte de remarcabilul poet Nichita Stănescu (de sorginte grecească, epirotă, datorită străbunicului) şi de versurile sale încîntătoare (care au cunoscut şi traducerea profesorului Andreas Rados): ,,Nu sînt altceva decît/ o pată de sînge/ care vorbeşte”. Fiecare călătorie, așadar, care se încheie în cele din urmă, lasă un gust intens de melancolie, dar şi speranţa unui nou început al peregrinărilor.

Traducere şi adaptare din neogreacă de Amalia VOICU