Ce e poezia?

De la un timp încoace se înmulţesc articolele de literatură despre „Poezie”.

În general poezia nu e literatură pură şi simplă. Ea face parte din viaţa cotidiană. Dacă se vorbeşte de multe ori despre stele, locul palavrelor filozofice (semifilozofie şi semipersonalitate) nu se referă la nimic cărturăresc. Litera şi cartea încep mai tîrziu. Toată viaţa noastră, de zi şi noapte, e a luminii şi a stelelor celor ce gîndesc şi muncesc, indiferent de lucrul pe hîrtie şi de tipografie. Sumedenii de lucruri inexprimate covîrşesc şi ciocanul şi condeiul, speranţa şi dorul de lucru gingaş. Dacă ne aruncăm ochii în folclor, vedem ivindu-se poezia de la sine. Plugarul are poezia în viaţa trăită cît şi imaginară. S-a mai spus de repetate ori că literatura de cultură n-a putut decît rareori să atingă apogeul ţărănesc, şi parcă ceea ce-i mai delicat e cules mai ales din gura şi scripca cîntăreţului pe plai.

Chiar unii dintre scriitorii remarcaţi, încercînd să definească poezia şi arta, au dat unul după altul greş. Poezia nu e ceva brut, ca o pădure sau o cîmpie, dar ceva care emană din ele, ca şi din munca zilei de azi, de ieri şi de totdeauna şi din tot sufletul nostru.

E poezia dorinţă, aşteptare, e ca o speranţă nelimitată? Este şi astea şi altele multe! Ea nu e în nici un caz descriptivă prin revărsări ale gîndului şi expresiei, ea umblă tiptil printre impresii şi senzaţii. S-ar putea spune că e umbra vieţii trăite, o umbră ascunsă în frumuseţi grăite.

Substanţa poeziei şi fiinţa ei întreagă vin din „mi se pare”, din „parcă”, din „m-aş fi gîndit” – din teritoriul imens al închipuirii, adeseori absurdă, lăsînd simbolului puterea lui de luminare a unei idei, autoritatea tuturor valorilor lui. Trebuie într-o zi să vorbim niţeluş şi despre acest simbol.

Poezia e presimţire, bănuială, incertitudine şi aproximativ. Altă făptură nu se vede să aibă. Negreşit nu ne e permis să introducem în poezie tusea măgărească a neisprăviţilor din absurditate.

În bucătăria literară poetul Paul Verlaine, scoborît pînă la rimă, a lăsat scris că rima de pildă „c’est un bijou qui ne vaut au sou” – dar poezia lui literară aduce în vers o lăscaie de aur. Literatura lui geme de acest aur, cînd exprimat, cînd ascuns în cutele frazei.

Va să zică ce ar fi poezia? Ecoul vieţii noastre simţite şi nemărturisite, confidenţa secretului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor şi al suspinelor noastre tăcute căruia i se cuvine marea discreţie a vieţii dinăuntru […]

Cred că nu mai e nevoie să spunem că poezia e o necesitate a sufletului fiecăruia, în orice direcţie s-ar manifesta. E povara dulce sau amară a fiecăruia dintre noi. Mai rămîne a se descifra felul cum trebuie poezia scrisă, cu deosebire acea zisă poezie care mă întristează şi care seamănă mai mult cu proza fără cap şi sfîrşit – şi din nefericire fără substanţă, încurajată de o abundentă publicare de insuficienţele redacţionale.

Din Artă poetică la români,

Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1979, p. 182-183