Monica Manolachi, Poveştile Fragariei către magul Viridis

Editura Brumar, Timişoara, 2012

De bună seamă, volumul Poveştile Fragariei către magul Viridis e la fel de discret ca şi autoarea lui  (pe care am întîlnit-o abia în vara lui 2015, la un excelent colocviu de literatură religioasă organizat, graţie inimoasei poete Daniela Şontică, de publicaţiile „Lumina”). Spre deosebire de grafomanii unşi cu toate alifiile… relaţionale, Monica Manolachi se poate „lăuda” cu o totală lipsă de interes publicistic faţă de cartea apărută acum cîţiva ani. Indiferent de motive (să adaug, pe lîngă cele sugerate mai sus, şi circulaţia deficitară a volumelor ce apar la editura timişoreană), cartea ar fi meritat cu siguranţă o promovare cel puţin onorabilă. Poveştile Fragariei către magul Viridis constituie, la o primă vedere, un excurs nonşalant prin etno-imaginarul nostru de toate zilele, prin care se plimbă, nestingheriţi, „căpşunărese”, „căpăstruşu-nari” şi Căpşunoconstructori de varii semne (est)etice. La sfîrşitul lecturii, e însă clar faptul că din simpaticele pseudoistorii ale măştilor „dilii” pe care şi le asumă, lucid, poeta se încheagă şi o sensibilă poveste de dragoste, şi o pledoarie pentru convertirea Habarnităţilor din jur în simplu pretext – nu atît pentru dezbateri pe teme morale, cît pentru salturi într-o infra-realitate salvatoare. Discursul cu miză identitară specific alunecă frecvent în „atavice abandonări” (desigur, anamnetice sau onirice) şi „zădărnicii de apropiat insule” (natural, de umanitate). Ceea ce înseamnă undeva trasarea unei cronografii căpşunofage de toată sensibilitatea, ce merită citată în întregime: „azi noapte înotam dintr-o cameră într-alta/ cu familiaritatea corsarilor îndrăgostiţi/ de velierele noi, lansate spre apele celor mai lungi/ şi nemiloase tăceri. era maree/ şi cărai pe punte odgonul mugetelor orbitoare./ întrebarea a răsunat peste lume – o clipă/ s-a desprins din val în val!…/ mii de sirene într-un joc fără fir:/ mă mai iubeşti?… mă mai iubeşti?…/ scufundată pe jumătate, am ridicat o mînă – / ştii, cum o ridic de obicei, să apăr animale sălbatice/ ieşite pe ţărm cu urechile ciulite./ aici nu-i nevoie decît de o barcă vioaie,/ un cuvînt plutitor şi o încercare de rug./ astfel te înhaţă insula, mistuindu-te fără anestezie”.

Simona Dumitrache, Viziuni mute

Editura Palimpsest, Bucureşti, 2013

Aşa cum o arată volumul său de debut, poezia scrisă de tînăra Simona Dumitrache pare a se naşte, de bună seamă, din voinţa – deloc încrîncenată, în cazul ei –  de a concentra în spaţiul poematic tensiunile macro-, contrase însă în nuanţele estompate ale minimalismului obişnuit al unora dintre congeneri (poeta s-a născut în 1990 şi a debutat publicistic în 2007). Între micile descripţii cotidiene, se strecoară varii extaze (majoritatea de semn erotic) şi iluzii presărate „între limbile nopţii”, puternice energii săvîrşite, „ce zboară tîrînd obsesii”, unele îndoieli încrucişate „cu o teribilă fantezie”, plus numeroase „îmbrăţişări ale clipei/ ca un parfum absorbit de nări”.  Cu certitudine, însă, cel mai intens e trăit frisonul propriu-zis poietic: în versurile Simonei Dumitrache, „smulsă de sub unghia gîndurilor,/ senzualitatea acoperă ca o rochie de/ mireasă/ mîna care scrie// crucificat în oglinzi ce nu-şi mai ştiu/ sensul/ poemul aşteaptă o fericire pe catalige/ să vină şi să-ţi atingă fruntea”. Odată înlăturat, prin urmare, vălul înşelător al preeminenţei erosului, aşezat cam peste tot în carte, devine clar faptul că din toate fragmentele ego-grafice trăite şi desemnate drept Viziuni mute se desenează convingător imaginea unei individualităţi poetice pe deplin conştiente de această miză în fond uriaşă a actului scriptural. Simona Dumitrache e o poetă de urmărit.

Ionuţ Caragea, Festina lente. Poeme/ Poemas

ediţie bilingvă, traducere în spaniolă de Paul Abucean, e-Literatura, 2014.

Fără a da vreun semn vizibil de scepticism auctorial, de oboseală ori de îndoială strict poietică, orădeanul Ionuţ Caragea publică, anual, cel puţin două-trei cărţi de diferite expresii şi altitudini estetice. Nota bio-bibliografică ce însoţeşte cea mai recentă apariţie care ne-a parvenit ne anunţă că, de la debutul din 2007, neobositul autor a publicat aproape 30 de volume de poezie, proză science-fiction, eseu, aforisme şi spiritualitate (?!). Lăsînd speculaţiile legate de motivaţiile care îl fac să tot revină în arena literară pe seama cititorilor săi fideli – şi peste măsură de entuziaşti, dovadă că îl consideră, bunăoară, „unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste” (Daniel Corbu), atunci cînd nu analizează „ansamblul hermeneuticii caragiene” (Paul Abucean) – să observ că şi această carte intenţionează să ofere imaginea unui scriitor temerar şi metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene. In Festina lente vom regăsi, între altele, reflecţii despre demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului”, confruntarea fertilă dintre „războaiele minţii” şi „coridoarele întunecate ale sîngelui”, suferinţă şi iluminare – recte, felul în care „te scufunzi în neant/ şi ieşi mereu la suprafaţă”, ca din misterioasele Epave pe fundul mărilor interioare  etc. etc. O  panoplie lirică bogată, din care Ionuţ Caragea pare totuşi că preferă tot armele propriu-zis poietice. Soarta poeţilor, Canibalism liric, Casa cuvintelor, Ceai verde cu aromă de nemurire, Dacă şi niciodată dacă..., Colecţionarul poemelor de unică folosinţă, Groparul orb şi alte cîteva texte se articulează pe modelul artei poetice moderne, pentru a da glas fie neliniştilor unui pasionat explorator prin „jungla cuvintelor”, fie, mai des, certitudinilor unui Poet prin lumea orbilor, ales încă din naştere să risipească frumuseţi iluminatorii: „la naştere am rupt tăcerea ca pe un cordon ombilical/ şi am rămas să trăiesc, hrănindu-mă/ singur prin gura cuvintelor mele// am învăţat să merg ca un baston/ prin lumea orbilor// cînd m-am oprit/ mi-am privit narcisist propria creaţie/ într-un ochi/ într-un ochi de apă//…// voiam să-ntorc toate cuvintele ce mi-au fost date/ şi să trăiesc din nou tăcerea/ ca pe un ritual de împerechere/ cu eternitatea”. E limpede că, asumîndu-şi un asemenea blazon, autorul opului Festina lente nu se va grăbi prea curînd să trăiască din nou tăcerea…

Daniela Micu, Sufletul al doilea

Postfaţă de Petrişor Militaru, Editura Aius, Craiova, 2014.

După cum i-o arată şi titlul, volumul de debut al Danielei Micu tematizează una dintre obsesiile majore ale modernismului literar: alteritatea interioară. O face însă într-un mod cît se poate de autentic, de febril şi de proaspăt, cu toate că îşi lasă, deliberat, la vedere o parte din trucurile scripturale. Lăsînd la o parte inervaţiile intertextuale atent strecurate în unele poeme (Aleatoriu în Smirnă, Toată iarba în stînga ei, Băutorul de absent, Iube către Iacob şi Mei, Noaptea dinaintea prinderii) şi micile bucurii narative ori dramatice pe care le provoacă altele (Vînt şi vulpi, Clopote în Terabithia, Lacul Catfish, Salcie din Dumnezeu), cartea oferă prilejul re-valorizării unor prelucrări motivice consacrate, circumscrise într-o formă sau alta dualităţii – pe care poeta o tratează, după caz, cu cerneluri ludic-avangardiste sau tuşe întunecat-ezoterice: travesti-ul, oglinda, sufletul al doilea, fîntîna şi stafiile (apei!) etc. Poemele Danielei Micu descriu în general mutaţii stranii, inclusiv inter-regnuri, transferuri ambigue de energii vitale, secrete cu apă, cer sau pămînt şi lecţii amare despre Semenii din carne ori alte embleme ale dualităţii. Dincolo de care se află, întotdeauna, un miez tare, pneumatologic: „– Duceţi-o în afara cuibului/ pe mine mă leagă sarea/ mă sărută şerpii.// daţi-i jos cameliile din păr/ îmbrăcaţi-o-n roşu,// învăţaţi-o să plîngă/ stînd cu tălpile-n sus spre soare.// –  Vom face precum spui,/ dar va rîvni printre zăbrelele tale/ din cuşca de lume/ şi se va întoarce/ pînă la noapte/ cu picioarele pline de praf,/ cu rochia ruptă-n spiţe.” (Zăbrele de lume) Ne aflăm, în mod cert, în faţa unui debut mai mult decît promiţător.

Victor Teişanu, Timpul dintre cuvinte

Ediţie aproape definitivă, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2015.

La patru ani de la precedenta apariţie în volum, Victor Teişanu se încumetă, în sfîrşit, să îşi realizeze o antologie de autor. Timpul dintre cuvinte recuperează cam tot ceea ce a scris destul de parcimoniosul poet botoşănean de la debutul editorial de acum peste două decenii, refăcînd un traseu poetic jalonat, emblematic, de Viaţa într-o frunză (1994) şi Călătorie într-un cerc (2011). Ca orice selecţie antologică, opul îi oferă autorului prilejul unei severe autoevaluări, iar cititorului ocazia de a fixa datele identitare esenţiale ale unei poezii discrete, dar puternice, decise, încă de la început, să îşi extragă esenţa dintr-un sol irigat filosofic şi să odrăslească versuri cu detentă simbolică şi miez apoftegmatic. Poeziile de cîte trei catrene – regula formală unică, respectată de Victor Teişanu cu sfinţenie în absolut toate volumele sale –  aproximează exclusiv marile realităţi ale fiinţei, lesne pregătite (cum altfel?!) să îşi declare nimicnicia şi să îşi caute refugiul metafizic. Precum o face, spre exemplu, popasul liric intitulat Sînt dezmembrat, din cea mai recentă Călătorie într-un cerc: „Pretutindeni/ în săli de judecată/ sau în micile pieţe/ cad aşchii din mine// sînt dezmembrat metodic/ os cu os/ sînge cu sînge/ vedere cu auz// încît/ cînd vor suna trîmbiţaşii/ am să păşesc spre ei/ doar pe tălpile inimii.” Scriitorul botoşănean e, de bună seamă, conştient de riscurile poetice ale unei astfel de descompuneri totale, pînă la „tălpile inimii”. Să-i dorim, prin urmare, să răzbească şi în cu adevărat severele „săli de judecată” ale criticii actualităţii…