Când îţi desfaci văzduhul…

Când îți desfaci văzduhul

din copca de mărgean

și te alinți, cu noaptea

ce o lași să curgă-n freamăt lin,

precum un cântec umărului meu,

geloși cum să nu fie

întreaga-ți liotă de zei?

Parcă-i și văd scrâșnind,

verzui pe față, mestecând cucută,

când tu-ți desfaci văzduhul

din copca de mărgean,

cerșind, din alăută,

lumina vinului să-mi bei,

cu gustul podgorit al ei

amirosind a strugur pământean.

 

De ce îmi ceri

iubirea în spovadă,

când brațelor, tu ești pe rând

grădina cerului

și-a strunelor livadă?

 

Au nu auzi?

Precum o rază coarda e-n întins

și-i gata să se rumpă

de-atâta cântec strâns într-un boboc,

că pentru tine dinadins

văzduhul ți-l răsfrâng

precum o piatră scumpă

amarul ei,

până în miez de foc.

Geloși cum să nu fie

întreaga-ți liotă de zei,

când îți desfaci văzduhul

din copca de mărgean

pe umăru-mi flămând,

de pământean?

 

Deci, hai să repetăm de la-nceput,

dar înainte,

ce-ar fi să măsurăm cu veșnicia ta,

când îți desfaci văzduhul

din copca de mărgean,

câți ani lumină ține un sărut?

 

Ce limbă vorbesc trandafirii?

Tu răutate mică,

de ce ești curioasă ca să-ți spun

trandafirii de stâncă ai mei

ce limbă vorbesc

și cum se-nțeleg între ei?

 

La examen,

noaptea ochilor tăi mă-ntreba:

Cum se numește

cea mai luminoasă stea

din Orion?

 

Ochii tăi amar de adânci

știau să citească lumina

cum nici o algebră din școală,

nu ne-nvățase

citit după forma de buză,

fără de slovă, sunet, vocală

ca răsuflarea primăverii

sub bluză.

 

La ce folos paleta de cuvinte

să desenezi

văpăile de toamnă pe carton,

când noaptea ochilor tăi

pe cea mai luminoasă stea

din Orion

de pe buzele mele-o ghicea

cum s-o aprindă,

cum s-o culeagă?

 

Mai bine taci

când limpezimi de ani lumină

se adumbresc privirii,

că s-ar putea să ne-nțeleagă

trandafirii,

mai hoți ca tine, mult mai hoți

cititului de buze.

 

Poemul Adormirii Maicii Domnului

Ca-n Nazaret

se auzeau cocoșii,

dar nu putuse s-adoarmă.

Avea ochii roșii

de plâns,

cum în brațele mării

se prăbușește vântul,

cu disperarea

de a-și vedea valurile ei

ultima oară.

 

Era dis-de-dimineață.

Încă se mai auzeau cocoșii,

ca-n Nazaret,

când a-nceput frământul,

frământarea

după bătăile inimii,

cu ochii plânși,

după bătăile inimii

frământarea,

cu pumnii până la sânge strânși

ca atunci când te rogi

cu lacrimi, dospind

ultima Lui pâine,

cu disperare,

cum în brațele mării

se prăbușește vântul,

până când strânsul

te doare,

cu dinți încleștați

oprind în gâtlej

țipătul și plânsul.

 

Apoi aluatul

a fost lăsat

să crească în voie.

 

„Cât de mult seamănă

cu fața Lui!” –

zice Maica

plecându-se lin spre Fecioară.

Dar Fecioara nu răspunse

gândind la copilăria Pâinii…

Cât de mult dor amintirile mâinii!

 

„Va fi Ultima Cină diseară”,

din nou Maica-ndrăznește

să rupă tăcerea ce-o strânge

ca-n clește,

dar Fecioara tace și plânge.

 

De-atâta suflet de dus

a obosit.

Și-a răzimat capul

pe umărul Maicii,

adormind

cum fac în apus

trandafirii

îngreunați de primul înflorit.

 

Îngeru-a strigat agrăind

de puntea Adormirii

cum trupul ei în fir de vis s-a tors

și nu s-a mai întors,

urcând încet

precum culorile în curcubeu

își cântă stră-fumul.

 

I se făcuse dor

lui Dumnezeu

de-un gust ce-I rămăsese de la Cină

și ca o grijulie mamă

îi aducea din Nazaretul de copil

și drumul,

dar și miresma ei

de pâine caldă scoasă din cuptor,

îmbrățișându-și

lumina ei născută din Lumină.