VISCOLEAU FLĂCĂRI…
Ne adunam în noi ca nişte păsări speriate
Într-o clopotniţă veche
În care clopotul, cu fiecare dangăt sorbea
Veninul argintat al mereu aceleiaşi ierni.
Doar nouă ni se părea că auzim din înalt
Prăbuşindu-se stoluri de îngeri
Şi doar sperietoarea din mijlocul câmpului
Se rotea spre nicăieri, alungându-i
Ameţită de aromele mereu abia aşteptate
Iar noi îngenuncheam, dar numai pe jumătate
Şi-atunci viscoleau flăcări, viscoleau, viscoleau.
UN NUMĂR OARECARE
S-au oprit casele din crescut, au rămas aşa cum au fost
În ţinutul acela căruia fără noi îi e bine,
De aceea-l uram, de parcă l-am fi iubit cândva
De parcă l-aş fi binecuvântat cu mine…
Eram, ca-ntotdeauna, un număr oarecare
Precum un puşcăriaş pe care au uitat să-l condamne
De la bun început
Şi ce bine-mi era, ca-ntr-o beţie suavă în care vinul
A fost otrăvit abia după ce l-am băut…
Printre degete alunecă un zumzet al razei din mierea de stup
Raza arde, se preface-n cărbune
Dar cărbunele se albeşte în timp ce descrie
Deasupra cerului, locul pe care-l ocup…
SE FĂCEA…
Se făcea că adormisem între două zăpezi
Apărute, nu se ştie cum, într-o vară
Aşa cum îşi doreau,când redeveneau copii
Bătrânii de odinioară…
Dintr-o visare în alta, dădea în verde
Pojarul pădurii. Şi, vai,
Cărările se rătăceau atingându-se…
Nu eram… nu erai…
Cu mâinile-ntinse, de parcă am fi cerut
Căutam drumul înapoi, câte puţin
Şi ne miram că nu am adormit deşi, în aşternut
Rămase trupul meu ca un suspin…
POEM
Două făclii arzând-una-până la urmă, cealaltă-doar pe jumătate,
Doar pâlpâind, la adierea celeilalte
Şi flăcările păreau, de dimineaţă, atât de înalte
Şi jucau, descântându-se una pe alta…
Două singurătăţi, amăgindu-se că s-au întors de departe
Fericite şi triumfătoare
Dar numai una singură cu trofeele ridicate deasupra capului
Neştiind că în orice război
Biruinţa absolută se câştigă prin moarte.
POEM
Ne strigăm, dar numele au rămas
Parola pentru o lume
În care noi n-am existat niciodată,
De aceea se cască o rană
Mai adevărată decât mine
Doar în negrul scorburei
Care ascunde oul de aur.
DUMNEZEUL TĂU
Făcliile ploii ardeau mai departe
Numai de noi nu-i păsa nicicând, nimănui
Pe când mirosul tău amărui
Îmi amintea de toamnă, de-nserare, de moarte…
Atunci am coborât braţele precum o păpuşă de lemn
Rămasă brusc fără sfori
Ştiam că numai aşa aveam dreptul
Să mă strige cineva de trei ori…
Nu ştiam că dumnezeul tău are chip de fiară
Sau chip de femeie, sau chip de bărbat
Dar încă mai credeam că a lăsat ceva din duhul său
În aerul pe care l-a respirat…
FRÂUL CAILOR
Pentru a câta oară-nici eu nu mai ştiu-străbat
Cărarea bătătorită şi strălucitoare
Fiecare urmă lăsată de tălpile altora
Alunecă şi doare…
Uneori te aşez între mine şi ceilalţi ca şi cum
Doar noi ne-alcătuim dintr-un sunet suflat cu argint
Ca şi în alte dăţi
Când cineva încerca să ne desfacă miezul
În mii şi milioane de bucăţi.
E oare semnul unei plecări care doar se amână?
Coamele cailor sălbatici bântuie-n văzduh
…Coamele roşii,nesfârşite,aburoase
Parcă mi-au crescut lujere în loc de oase
Şi rămân cu frâul cailor în mână.