N-am crezut că voi ajunge să apreciez cîndva şi pentru vreun motiv plauzibil gesturile imbecile ale cuiva. „Arestarea” şi păstrarea unui ciclu de poezii între coperţile unui dosar de securitate, de urmărit adică, nu poate decît să se încadeze unui asemenea gest. Am avut surpriza (dar s-a întîmplat în atîtea şi atîtea situaţii!) să constat ce instituţie grijulie veghea la neprihana noastră morală. Aşa i s-a întîmplat lui Constantin Novăcescu, un politehnist în care unii exegeţi, în al căror gust literar cred, vedeau, prin anii ’70, un poet cu certe înclinaţii spre poezia nouă de atunci. N-a fost să fie…, aşa încît, nu de mult am avut prilejul să ţin în mînă cartea care reconstituie din fragmente, atîtea cîte s-au mai păstrat, un destin liric frînt în studenţie de tovarăşi vigilenţi care nu vedeau cu ochi buni prezenţa unor imagini şi vocabule care aminteau de Dumnezeu, îngeri, credinţă sau catapeteasma cerului (am citat aleatoriu). Poetul se făcea „vinovat”, acum mai bine de patruzeci de ani, de faptul că „se găseşte într-o situaţie (sic !) de extaz şi influenţă mistică” (am citat din notaţiile ofiţerului care instrumenta dosarul de securitate).

Cartea nu de mult apărută (Ca o pleoapă de înger, Editura Anthropos, 2014) este compusă din trei secţiuni, fiecare dintre ele cu texte lirice din altă perioadă de creaţie, primele două cicluri de poeme  avînd „privilegiul” de a reface traseul poetic al lui Constantin Novăcescu din perioadele în care a fost urmărit de securitatea comunistă pentru convingerile sale religioase. Nici nu ştiu dacă în poezia lui Constantin Novăcescu se poate vorbi cu adevărat doar de  asemenea „convingeri” sau e mai mult decît atît,  pentru că percepţia mea, după prima lectură a cărţii, a fost că un sentiment religios, aproape indefinibil, dar dens, constant, persistent, infuzează întreaga poezie confiscată de securitate, deci se poate presupune ceva mai mult decît nişte „convingeri”. Cu riscul lungirii comentariului, citez în întregime un text (p. 16) pe care îl văd ca definitoriu pentru o trăire veritabilă a ideii de divinitate, pentru o comuniune cu o alfa şi omega, ca o contopire cu parcursul dintre un început şi un sfîrşit, care se intersectează cu trimiteri spre o civilizaţie şi mentalitate populare, cu elemente  primordiale recognoscibile: „doamne m-ai strecurat/ prin sitele mării spre/ sfîrşitu-nceput// şi mi-ai vestit sosirea/ cu heralzi picuraţi din/ clepsidră călări pe// cucoşii miezului de noapte/ m-ai îndreptat spre-mpărăţia/ umbrelor de-am cioplit// securi şi seceri din/ lemnul curmezişului/ m-ai ademenit în//glasuri de corn către/ vînătorile cele vecinice/şi-ai pus în cale-mi// pe valuri de aur corăbii/ să-nceapă să ardă/ de-acu e-nceputul/ sfîrşit doamne// lasă-mă singur”.Se poate desluşi o aşteptare a unui „altceva”, care va să vie, o nădejde deocamdată nedesluşită, care sigur punea pe gînduri pe cei care-l monitorizau: „bat clopotele nu-ntreba/ pentru cine sau ce se zbat/ dureros cu zîmbet sau// plînset de om sau de frunze/ bat clopotele toaca/ învierii de-o clipă// în tremur de neguri/ despletind credinţa/ în abur minţit cu busuioc// bat cu glasuri de popi// şi de mulţimi/ răscolite bat clopotele”. Nu scapă nepomenită nici „fiara// blestemată cu şapte capete/ şi zece coarne”, care „vînzolea/ negurile scuipînd foc şi// pucioasă…”, în timp ce „pe ruinele cetăţii/ s-au aprins focuri mari/ şi liliecii s-au scufundat// în dansuri epileptice/şi buha-n prevestirile-i cînd// cucoşii mînau vedeniile/ visului spre cimitire…”, aşadar viziuni apocaliptice, nu prea îndepărtate de vremea în care scrie Constantin Novăcescu, ca şi „în ziua-aceea de sfîrşit” cînd „s-a spart catapeteasma/ cerului departe şi/ lumînările zilei s-au/ stins şi lumînările nopţii/ s-au stins…” Imagini mai calme găsim tot în aceste texte din  prima „tranşă”: „lăptoasă lumină ce se/ scurge prin site din/ lumina cristalului imaginar//lunecînd pe spinarea/ peştilor moleşiţi/ ademenindu-mă…” sau: „…iată-mă/ lacrimă sînge şi descîntec tîrziu/ o îngere/ lasă-mi măcar// dulceaţa şi povara florii…”, dar ele sînt rare şi dominate de „liniştea divină”.

Al doilea ciclu de poeme se numeşte Floarea nisipurilor, o metaforă care poate semnifica fie „rodul” sec al marelui deşert din spaţiile şi anii comunismului, fie împotrivirea spiritului la „nisipurile” aride ale epocii. După specificul liricii lui Constantin Novăcescu, cred mai degrabă în a doua posibilitate de decodare a figurii. „…floarea nisipurilor” este „ca o vînă a/ somnului departe…”, un  filon spiritual fecund, care se încăpăţînează să reziste aridităţii, o speranţă, deocamdată, „a somnului”. Imaginea dominantă a acestui ciclu de poeme, prezenţă obsesivă, în aproape fiecare text („floarea nisipurilor”), e însoţită de percepţia acută, evidentă, sigură, a neliniştii „ca un strigăt al cuţitului// lucind în vrajă ghiară/ pustiitoare a celuilalt”, dar şi a speranţei „de parcă în calea pustiită-n// uitare tăcerea picurînd/ ca o ploaie de îngeri şi/nisipurile nisipurile-nflorind”. Percep o continuitate lirică, expresivă, care ar anunţa, la începuturile literare ale lui Constantin Novăcescu, un poet extrem de sensibil la barometrul epocii, cu disponibilităţi stilistice remarcabile şi, în acelaşi timp, o voce distinctă de pe urma căreia lirica noastră ar fi avut sigur de cîştigat.

Nu pot trece cu vederea cea de-a treia parte (secţiune) a plachetei, cu poeme scrise între 2005 şi 2008, cea care dă şi titlul volumului, Ca o pleoapă de înger. Sînt reale delicatese lirice, imnuri dedicate sentimentului iubirii plenare, totul sub semnele ocrotitoare pe care le reprezintă sintagmele dominante ale secţiunii: „magnolia sălbatică” – fericită îmbinare poetică între gingăşia florii şi tumultul sentimentului, „cuibul mîinii” – semn al ocrotirii şi siguranţei pe care ţi le dă iubirea împărtăşită şi „pleoapa de înger” – veghea divină asupra destinului uman. Propun spre exemplificare un text semnificativ: „spun iată/ femeia mea ca o magnolie/ sălbatică deschisă-n// zîmbet către lume semn/ al întregului clipei şi/ bucurie trăită iată-i/ privirea ca o pulbere de/ diamant şi cuibul mîinii/ şi liniştea care pulsează-n// juru-i se rostuieşte/ iată şi necuprinsul/ înţeles al gîndului ei// s-aprinde iarăşi”.

Textele lui Constantin Novăcescu au la bază o sintaxă care la început derutează. Lectura acestor veritabile incantaţii, cu numeroase trimiteri spre apartenenţa noastră cosmică, dar şi spre un fond mitologic romînesc, e incitantă, modul de segmentare a versurilor îl invită pe cititor la „refacerea” adevăratelor raporturi între noţiuni, cuvinte, şi la reconstituirea sintagmelor în funcţie de semnificaţia pe care o propune întregul text. Însăşi modalitatea de citire, uniformă şi uşor „liturgică”, oferă un caracter incantatoriu acestor texte, care „se lasă” înţelese  doar după parcurgeri repetate.

Un poet veritabil, despre a cărui carte nu pot să spun decît că a venit „ mai bine mai tîrziu, decît niciodată.