Escaladarea cu migală a respectabilului masiv Fuji, înscris în anul 2013 în patrimoniul universal UNESCO,  se derulează ca viața însăși, o succesiune de pași, de clipe, de respirații. Pasul următor devine vital, ca și următoarea gură de aer.

Cum mi s-a ivit ideea urcușului până la cea mai înaltă cotă geografică a Japoniei? La ceaiul tradițional oferit de Majestatea Sa, Împăratul Akihito, am promis să escaladez Muntele Fuji, simbol al Țării Soarelui Răsare, în semn de respect pentru cel ce veghează de milenii la destinul poporului japonez. Era într-o zi specială, de 22 mai 2012, orele 15, întreaga ceremonie a ceaiului durând circa 40 de minute. Pentru mine personal, ziua de 22 are o conotație specială, fiind ziua de naștere (în luna noiembrie) a unicului meu frate, Mircea. Era o nouă coincidență pozitivă, după ce depunerea scrisorilor de acreditare, la Împărat, avusese loc într-o altă zi specială, 23 aprilie, ziua de naștere a fiului meu, Cosmin, și, evident, sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Ca de obicei, fără să fiu superstițios, am considerat de bun augur o asemenea coincidență.

Intenția mea exprimată de a escalada piscul Fuji, principală atracție turistică a arhipelagului nipon, i-a provocat Majestății Sale o reacție surprinzătoare, o anumită mirare umbrită de îndoială sau chiar o ușoară îngrijorare. Privindu-mă atent, parcă să-mi ghicească vârsta și rezistența fizică, mi-a explicat că ar fi un act temerar care necesită pregătire minuțioasă și echipament adecvat. Avertismentul parcă m-a ambiționat și mai mult, să încerc. Discuția a continuat apoi despre vizita efectuată de familia sa, prinț moștenitor la acea vreme, în 1979, în România, cu referiri la unicitatea mănăstirilor din nordul Moldovei. Împărăteasa i-a povestit soției mele, agreabile amintiri din acea călătorie, referindu-se și la tezaurul muzical românesc. Exprimându-mi, la rândul meu, admirația pentru cultura țării sale, i-am recitat Împăratului, în limba japoneză, un scurt poem al faimosului Matsuo Basho: „Furu ike ya/ kawazu tobikomu/ mizu no oto”. În traducere, respectând metrica haiku-ului de 5-7-5 silabe, ar suna cam așa: „Balta cea veche/ O broască sărind în ea/ Sunetul apei”. Mi-a răspuns cu zâmbetul cald ce-i luminează permanent fața, dar și cu o sclipire de surpriză: era primul poem haiku pe care îl învățase în viața sa. Mi-a povestit apoi o mică amintire pe această temă. Copilărind la unul din palatele imperiale, împreună cu alți copii, rude și prieteni, recitau diverse tristihuri „haiku”, printre care și acesta. Numai că, în lacul pe malul căruia se jucau, dispăruseră broaștele și trăiau doar broaște țestoase. Așa că, din joacă, au găsit soluția, înlocuind cuvântul broască (kawazu) cu broască țestoasă (kame).

La 3776 metri altitudine pe Muntele fără Seamăn

De fapt, ideea urcușului pe cumintele și elevatul Fuji-San îmi încolțise încă din octombrie 2011, când am aflat că voi fi trimis la Tokyo pentru 4 ani. Sufixul „san” sau „sama”, obligatoriu în orice adresare orală sau scrisă a locuitorilor arhipelagului nipon, provine din respectul pentru cel ce este privit aproape ca un zeu, sau măcar ca o reîncarnare a unei zeități. Pregătindu-mă, citind despre Japonia, Fuji-yama (yama însemnând munte) apărea frecvent ca un leitmotiv, ca un simbol sacru, ca o culme nu numai a reliefului nipon, dar și a năzuințelor din străbuna religie shintoistă, purtând pe creste chimonoul imaculat de nea. Îmi amintea de Kogaion, muntele sacru al dacilor sau chiar de biblica înălțime Sinai. Năzuința de a ajunge acolo sus, mai aproape de Cer, pe cel mai înalt și mai venerat munte al țării, mocnește, mai mult sau mai puțin explicită, în fiecare japonez. A te înălța acolo, la 3776 metri altitudine, reprezintă, deopotrivă, un gest de respect pentru țară și îndelungatele ei tradiții, cât și un act de temeritate, un test al propriei voințe și tenacități, al îndrăznelii de a cuceri culmi fizice la propriu, verificându-ți în felul acesta capacitatea de escaladare a unor culmi, mai subtile – în viața spirituală, în profesie, poate în anumite provocări artistice, intelectuale sau de altă natură personală.

Din câte citisem, escaladarea în haine albe a „muntelui sacru”, încă dinaintea introducerii budismului în Japonia, era un fel de obligație pentru cei ce doreau să se pocăiască, după regulile shintoiste. Mai târziu, totemul shintoist a început să preia și obiceiuri budiste, după apariția acestei din urmă religii în arhipelag. Ideea însă de pelerinaj ca la un loc sacru, a rămas.

O ușoară tendință de autoflagelare, izvorâtă din recunoașterea cu umilință a propriei neputințe, a propriei dimensiuni infinitezimale în raport cu măreția Cerului, cu lumea, cu înălțimile montane, cheamă la definirea și comensurarea identității intime în raport cu minusculul spațiu intim în care ne e dat să trăim. Nicidecum vreo tentativă de înfruntare a înălțimilor sau de confruntare cu ele. Sunt mic, sunt slab, sunt insignifiant, neputincios, nevolnic și nevrednic. Niciodată în viață nu voi mai avea șansa să mă apropiu atât de mult de Cer: 3776 m, gândind numai la distanța materială! Mă rog bunului Dumnezeu să mă ajute să împlinesc din acel urcuș doar atât cât merit, cât îmi este îngăduit. Poate sunt prea bătrân, poate prea păcătos, prea nevolnic… poate vreo furtună mă va întoarce din drum, drept osândă pentru îndrăzneala de a călca în picioare perla coroanei reliefului nipon. Când l-am invitat să urcăm împreună, un coleg a glumit, spunând că tocmai atunci se anunțase viitoarea erupție a vulcanului. I-am replicat în același diapazon glumeț, că dimpotrivă, s-a anunțat o altă calamitate, tsunami la Tokyo, acolo unde rămânea el. De fapt, ultima erupție a vulcanului Fuji a avut loc în 1707.

Cu tenacitate, din respect pentru Muntele Sfânt, japonezii au reușit, la solstițiul de vară al anului 2013, să-l așeze ca pe o comoară națională în patrimoniul mondial intangibil al UNESCO. Mai mult, în mod excepțional, l-au clasat în patrimoniul „cultural” și nu cel „natural”, tocmai pentru că „a inspirat artiști și poeți și a constituit un punct de pelerinaj de-a lungul secolelor”. Cu un asemenea certificat de „renaștere”, magnetismul vulcanului adormit a sporit simțitor, captând și mai mulți turiști, iar urcușul a devenit mai tentant, chiar și pentru persoane vârstnice sau neobișnuite cu escaladarea crestelor.

Timp de doi ani m-am apropiat de el treptat, ca de un sanctuar, pregătindu-mă fizic și mai ales sufletește, în substraturile ființei mele, de „marea întâlnire” cu semețul trunchi de con, simbol al arhipelagului nipon ce se-ncinge primăvara cu un brâu din flori de cireș fascinante.

I-am admirat de mai multe ori, din shinkansen, profilul sculptat în peisajul nipon cu har artistic, ultima dată mergând înspre Osaka în 11 iulie 2014. L-am privit în treacăt de la etajul 51 al Turnului Mori din cartierul Roppongi, aproape de ambasadă. M-am apropiat de el cu pioșenie, după ce-i admirasem diversele înfățișări în litografiile lui Katsushika Hokusai din seria Fugaku hyakkei („100 de imagini ale Muntelui Fuji”). Tradiționalele tablouri, realizate prin tehnica litografierii cu blocuri de lemn, numite „ukiyo-e” (tablouri în mișcare) îl surprind ca un leitmotiv. Am gustat privilegiul vrăjii sub măreția sa în asfințit, pe litoralul din Kamakura și de pe insula Enoshima, în ziua de 15 octombrie 2012, împreună cu guvernatorul Băncii Naționale, domnul Mugur Isărescu. În purpuriul cerului am înțeles atunci de ce „Muntele Fără Seamăn” a încins imaginația unor pleiade întregi de pictori, poeți și alți iubitori de frumos: simetria sa naturală îi conferă constanță în timp și spațiu, de oriunde l-am privi. Poate cea mai faimoasă operă de artă niponă, creație a lui Hokusai, „Sub valul de la Kanagawa” (Under the Wave off Kanagawa- Kanagawa oki nami ura), devenită emblematică,  înfățișează muntele la orizont, în timp ce prim planul redă un val imens, gata să înghită două barci cu pescari.

Mai sunt și extraordinarele fotografii, tot mai numeroase, tot mai rafinate, înfățișându-l în diverse ipostaze în raport cu astrele, cu anotimpurile, cu diversele momente ale zilei sau cu anumite fenomene naturale. Unele din ele au devenit emblematice, cum este cea cu Luna plină, sidefie ca o perlă, exact pe pisc, sau cea în care poartă pe creștet un triunghi din straturi de nori sub formă lenticulară, ca pălăria unui culegător de orez. Trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să văd un personaj atât de fotogenic.

Muntele Sfânt Fuji ca experiență poetică și diplomatică

sau/și despre ambasadorul român la Tokyo – Radu Șerban.

Nepot al Sacerdotului Policarp Morușca, primului Episcop român în America din perioada interbelică, poetul-diplomat Radu Șerban aduce în acest insolit reportaj un pios omagiu naturii, credinței, spațiului nipon în ansamblul lui, dar și făpturii umane, unică în manifestarea ei, atunci când Omul este pusă față în față cu măreția cerească.

Dacă n-ar fi introdus  filele de jurnal, necesare pentru a surprinde situația mai critică legată depășirea fizică a unor momente dificile, gata chiar să facă imposibilă efectuarea  ascensiunii,  am fi avut de-a face cu un poem inedit închinat spațiului nipon, dar mai ales acestui monument măeț și unic al naturii, intrat, recent, în patrimoniul universal UNESCO.

Ca și predecesorul său, Spătarul Nicolae Milescu, cel care a descris ca nimeni altul până la el China, lăsând posterității o lucrare unică, de referință în

Europa iluministă, la fel și diplomatul Radu Șerban se apleacă cu sârg și simțire asupra a tot ceea ce înseamnă Japonia cu natura, vestigiile și cultura ei etc.

Singur cu făptura sa – dar mai ales cu sufletul – deasupra norilor, pe muntele Sfânt, Poetul își recompune viața și trăirile din spațiul nipon ca și pe cele ale copilăriei,  din Apuseni, la fel cum a făcut-o și în cele peste 1000 de haiku-uri publicate până în prezent. Cu siguranță va avea ce să îi mărturisescă, la despărțire, Împăratului, Cel care l-a îndemnat la această călătorie unică. Își va aminti cu siguranță Suveranul de vizita pe care a făcut-o în tinerețe pe meleaguri românești împreună cu Împărăteasa.

Poemul de față se constituie într-un liant menit să lege și mai strâns cele două culturi, cele două țări.

Urmând calea deschisă de un alt mare diplomat român la Tokyo, Gheorghe Băgulescu, Radu Șerban va lăsa urme adânci, prin scrierile sale în conștiința japoneză.

O rara avis – cum am mai scris.

Nicolae Mareș