După prima jumătate a sec. VI î.e.n. şi până pe la mijlocul secolului următor, când perioada arhaică a culturi greceşti este pe punctul de a se încheia, apariţia unor preocupări ştiinţifice şi filozofice îndrăzneţe marchează o etapă nouă în evoluţia spiritului elen. De fapt, este greu de a face o delimitare între acestea, întrucât omul de ştiinţă şi filozoful coexistă în una şi aceeaşi persoană. Astfel, Thales din Milet, matematician şi astronom, a înlocuit pentru prima oară explicaţia mitologică a fenomenelor naturii cu una materialist naivă. Conform grandioasei sale concepţii, principiul unitar a tot ceea ce există este apa. După el, alţi reprezentanţi ai Şcolii ioniene au încercat, fiecare din altă perspectivă, să găsească materia primă din care sunt alcătuite lucrurile. Pentru Anaximandru, care a întocmit şi prima hartă geografică în Grecia antică, principiul prim este apeiron-ul, o substanţă nedefinită din care, prin ciocnirea stării calde cu cea rece, a luat naştere întreaga diversitate a lumii. După Anaximene, substanţa primordială este aerul care, prin rarefiere, devine foc, iar , prin condensare, apă. În sfârşit, ultimul dintre Ionieni, Heraclit, pune la originea lucrurilor, focul. Principiu absolut al mişcării şi vieţii, acesta face ca totul să fie într-o continuă devenire, conform unei ordini necesare şi universale numită logos. Prin afirmaţia sa, potrivit căreia izvorul mişcării s-ar afla în dedublarea unitarului în laturi contrarii, Heraclit trece drept părintele dialecticii. „La théorie d’Héraclite – scriu Alfred Croiset şi Maurice Croiset – était à la fois le terme final de la physique ionienne et une réponse aux doctrines éléatiques”[1].

După exemplul lui Thales, alţi gânditori au pornit pe acelaşi drum, propunând noi soluţii pentru a explica unitatea lumii materiale. Pitagora, matematician şi reformator al teoriei muzicale, susţine că la baza interpretării realităţii obiective şi subiective stau numerele şi armonia: „il voit le principe de tout dans l’harmonie, dans les nombres, sans les quels la matière, amorphe et inerte, ne s’élève pas jusqu’à l’être”[2]. Xenofan din Colofon consideră că pământul şi apa constituie principalele elemente materiale ale lumii. Teza sa despre existentul etern şi imuabil a reprezentat temelia filozofică a Şcolii eleate. Drept urmare, lumea sensibilă nu este decât o aparenţă înşelătoare a unei realităţi ascunse şi veşnic aceeaşi.  Parmenide din Elea, discipolul său, îi continuă şi îi dezvoltă ideile cu o râvnă demnă de un urmaş fidel. Empedocle din Agrigent reia doctrinele înaintaşilor şi le combină avansând ideea unei Unităţi formată din cele patru elemente indestructibile şi imuabile ale filozofilor ionieni: focul, aerul, apa şi pământul. Mişcarea acestora s-ar datora unor serii de acţiuni şi reacţiuni, de atracţii şi repulsii sau, mai exact, de iubire şi ură, care amintesc, în cele din urmă, de ideile lui Heraclit. Şi pentru ca tabloul să fie complet nu putem să nu amintim pe Anaxagora din Clazomene. Potrivit tezelor sale, diversitatea lucrurilor este datorată amestecării în proporţii diferite a unui număr infinit de particule eterne foarte mici şi diferite calitativ. Totul este organizat şi dirijat de un principiu vital numit nous (inteligenţă): „c’est la première fois que l’Intelligence apparaît dans un système philosophique comme un élément actif, comme une source d’organisation et de vie”.[3]

În acest context dens de ipoteze filozofice şi ştiinţifice, care au impulsionat, în mod pozitiv, gândirea umană, şi paralel cu modificările de rigoare din conţinutul vechilor forme (poezia iambică, elegia, oda, imnul etc.) se constată apariţia altora noi, cum ar fi poemul filozofic. Fără îndoială, că din lipsa existenţei unui mod de comunicare suplu şi precis în proză – Heraclit şi Anaxagora nu pot fi socotiţi demn de urmat, în această privinţă – şi datorită unei glorioase tradiţii a poeziei, limba acesteia a dobândit capacitatea de a exprima subtilităţile gândirii mult mai exact decât cea a prozei, încât unii filozofi, din această perioadă, au aflat în versificaţie o modalitate adecvată de a-şi exprima ideile. Xenofan, Parmenide şi Empedocle au scris fiecare câte un astfel de poem, având un titlu identic Despre natură.

Din lucrarea lui Xenofan nu au rămas decât puţine versuri. Din conţinutul acestora desprindem câteva idei care trădează gândirea autorului. În primul rând, sunt ironizate vechile valori ale tradiţiei, potrivit cărora zeii ar avea sentimente şi înfăţişare omenească, fapt ce-l recomandă ca un autentic precursor al sofiştilor :

…Oamenii cred că şi zeii se nasc şi că poartă veşminte

Şi, deopotrivă la chip, vorba la fel şi-o-ntocmesc…

 

…Spun etiopii că zeii li-s cârni şi la chipuri ca smoala.

Tracii îi văd cu păr blond şi cu ochii senin de albaştri…[4]

În mod identic, este negată şi concepţia lui Hesiod din Munci şi zile după care, pe parcursul celor cinci vârste ale omenirii, istoria acesteia se desfăşoară sub semnul unei continue decăderi cosmice :

…Nu au vădit dintru-ntâi zeii tainele toate-ale vieţii.

Ci iscodind peste vremi, oamenii află ce-i bun…[5]

În sfârşit, în câteva versuri transpare ideea existenţei unei entităţi atotputernice, atotcunoscătoare şi,potrivit principiilor eleate, imuabile, un fel de unică realitate, ce transformă lumea sensibilă într-o aparenţă.:

…Toate le vede şi toate le-aude cu fiinţa lui toată…

…Fără de trudă, ci numai cu gândul el clatină totul…[6]

În poemul lui Parmenide, obsedanta strădanie a raţiunii umane de a pătrunde înţelesurile ultime ale naturii lucrurilor este închipuită, în chip alegoric, ca un zbor al gândului către înălţimile unde se află tronul solar al Adevărului :

…Lin mă purtau telegari spre tărâmuri dorite în suflet

Şi mă duceau pe cărarea cea mult lăudată, pe unde

Zânele poartă departe de lume pe omul cuminte.

Drumul acesta l-am luat ; într-acolo răzbiră cu carul,

Fără de greş telegarii. Fecioare mi-erau călăuze.

Strânsă-n vârtejul de roţi, de o parte şi de-alta, şi-ncinsă,

Zvon ca de fluier dădea osia prinsă-n buccele, de-ndată

Ce se-avântau prin văzduh, din lăcaşul de beznă al nopţii

Fiicele soarelui, harnic trudind să mă scoată-n lumină…

Călăuzit de către fiicele lui Helios prin porţile Zilei şi ale Nopţii, gândul îşi încheie avântul pe culmi, alături de Adevăr :

…Bun venit ! Nu ceasul rău te-a-ndemnat pe făgaşul acesta,

(Care-i aşa depărtat de cărările bine bătute )

Ci, Legea bună şi Dike. Se cade acuma să afli

Totul , şi miezul statornic ce stă-n adevăr, cu-nchegata

Lui rotunjime, să-l ştii, ca şi cele gândite de oameni…

Tu, n-ai să vrei să le dai crezare deplină; şi totuşi,

Ai să le-asculţi, de-ai să vezi, că prin toate străbat întru totul…[7]

Altminteri spus, „zeiţa – scrie Simina Noica – îi va înfăţişa două căi de urmat: cea a adevărului imuabil şi perfect, care nu poate fi cunoscut decât prin raţiune şi cea a opiniei, a aparenţelor, care se sprijină pe experienţa confuză a simţurilor. Cele două căi reprezintă de fapt opoziţia gândire logică – gândire empirică”[8]. Susţinută de elevaţia lirică şi de gravitatea tonului, admiraţia neţărmurită faţă de puterile minţii iscoditoare de taine conferă dimensiuni sublime întregului tablou al temerarei ascensiuni.

Cu o impresionantă încărcătură emotivă, Empedocle, unul din cei mai bizari filozofi şi poeţi ai tuturor timpurilor, imaginându-şi modul în care acţiunea celor două forţe cosmice, dragostea şi ura, se exercită asupra celor patru elemente necreate şi indestructibile (apa, aerul, focul şi pământul), unindu-le şi despărţindu-le, şi-a edificat strania sa viziune asupra constituirii şi distrugerii Unităţii:

…Vorbă-ndoită-am să-ţi tâlcui; când Unul sporea spre-a fi una

Din cele multe, când iar, se frângea spre-a fi multe din unu.

Dublă e naşterea fiinţei vremelnice, dublă pieirea.

O zămisleşte şi-o surpă, pe prima, unirea a toate;

Iar cea de-a doua-şi ia zborul, hrănită de cele-n risipă.

Fără sfârşit se petrece prefacerea-aceasta. Când toate

Una se fac laolaltă prin darul Iubirii, când iară,

Toate se-mprăştie uşor, răzleţite de ura Discordiei.

Iar pe măsură ce Unu din multe-a deprins să-şi ia fiinţa

Şi-mprăştiindu-se apoi, să dea naştere iar la mai multe,

Toate se iscă în lume şi viaţa nu dăinuie pururi,

Iar în tot timpul cât curge într-una petrecerea-aceasta,

Veşnic rămân nemişcate, cuprinse-n rotirile vremii[9]…

În aceste condiţii, inexistenţa textului complet al poemelor,ca şi cea a conservării unor părţi mai întinse din ele, fac imposibilă cunoaşterea temeinică a conţinutului şi a virtuţilor artistice a acestora. Din aceste raţiuni, posteritatea filozofică şi artistică a acestora este greu de stabilit cu rigoare ştiinţifică. Nu încape nici o îndoială însă că, din punct de vedere filozofic, ele au stimulat cercetarea obârşiei naturii lucrurilor. Fizica lui Leucip, Democrit şi Epicur se înscrie pe această linie. Un poem al celui din urmă, Despre natură, va avea un ecou răsunător în opera lui Titus, Lucretius Caro, De rerum natura.

[1] Alfred Croiset, Maurice Croiset, Manuel d‘histoire de la littérature grecque, Paris, Librairie A. Fontemoing, p.221.

[2] Ibidem, p. 222.

[3] Ibidem, p. 223.

[4]Antologie lirică greacă (trad. Simina Noica) Buc., Ed. Univers, 1970, pp. 145 şi 146.

[5] Ibidem, p.145.

[6] Ibidem, p. 145. Pentru o mai bună înţelegere a versurilor, consemnăm şi o afirmaţie a lui Diogenes Laertios potrivit căreia „Natura divinităţii este sferică şi n-are asemănare cu omul. Ea vede şi aude în întregimea ei, dar nu respiră; ea este pe de-a-ntregul raţiune şi gândire şi este eternă”. (Despre vieţile şi doctrinele filozofilor Buc., Ed. Academiei R.P.R., 1963, p. 428.)

[7] Ibidem, p. 147-148.

[8] Ibidem, p. 147.

[9] Ibidem, p. 150.