Ionuţ Varvara

Fericirea se învaţă. Este un gând provocat de lectura versurilor pe care mi le-aţi trimis. Mărturisesc că acestea mi-au inoculat mici doze de linişte şi bucurie… Este vorba, deci, de talent. Canalul pe care se va manifesta acest talent în viitor este greu de prevăzut. Sunteţi în faza de tatonări… duioase. Spun astfel pentru că duiosul, categorie estetică specifică literaturii pentru copii, vă avantajează în textele pe care le scrieţi acum, dându-le o notă în plus de prospeţime. Nu citez deocamdată nimic, pentru că în scurt timp veţi scrie cu siguranţă altfel şi atunci nu veţi dori ca versurile de acum să vă fie cunoscute. Știu eu ce ştiu!

Liliana Toma

Aş fi vrut să scriu şi eu ca dumneavoastră în clasa a IX-a! Aveţi o maturitate care mă sperie puţin… Pericolul ei este acela de a vă îndepărta de cei din jur şi ar fi păcat. Pentru cine aţi mai scrie? Comunicarea evită absurdul numai dacă are şi un receptor. Din acest motiv vă dau un sfat neobişnuit pentru această rubrică. Nu vă spun să scrieţi mai mult, nici măcar să citiţi mai mult, ci să vă copilăriţi de câte ori aveţi ocazia. În definitiv, poezia e un joc, o metarealitate, o provocare a spiritului. Dacă vă feriţi de imprevizibil, cum veţi deveni poetă?

Lusiana Drăguşin

Chiar dacă nu credem în învăţătura din vechime conform căreia numele este destinul, tot remarcăm numele deosebit al autoarei, care nu înşeală aşteptările. Lusiana Drăguşin trimite la redacţia revistei Poezia elogii, aprecieri entuziaste, însoţite de câteva texte în formă clasică cel puţin interesante. Nu scapă atenţiei versuri sensibile cum ar fi „miroase aerul a iertare deja stinsă” sau „lumini de înger în trup coboară”. Cu totul remarcabil mi s-a părut ultimul poem, pe care îl voi cita în întregime. Nu mă pot abţine să nu fac foarte mici obiecţii, toate nesemnificative din punctul de vedere al cursivităţii şi elocinţei textului. De exemplu, oare de ce apar mereu virgule între verb şi complement direct? Sunt puţin deranjante (doar dacă nu sunt puse într-un loc nepotrivit tocmai pentru a marca libertatea creatorului şi eu nu m-am prins!). Apoi, tare bine ar fi să ne ferim de rime mult prea previzibile. Vă jur că atunci când am văzut „ţărmurile vieţii” am fost convinsă că va urma ceva despre sau cu „dimineţii”. În sfârşit, se vede ce impact, uneori nimicitor, are internetul asupra noastră, dacă un asemenea poem superb de dragoste se termină cu… trei semne de exclamare! Această exacerbare a semnelor grafice se practică mult în emailuri pentru a atrage atenţia asupra unei informaţii, ceea ce duce, desigur, la redirecţionarea mesajului. Dar un text literar ne convinge deja să fim atenţi prin expresivitatea lui, nu este deloc nevoie de o redundanţă a semnelor, care se practică de obicei pentru a compensa un deficit de conţinut. De acord, este doar un fleac, dar la lectură impresionează negativ, e acel prea mult care echivalează cu o stângăcie şi te îndepărtează de text. Dincolo de asta, e totuşi greu să ne îndepărteze cineva de acest text. Puţin lucrat, ar putea intra în orice antologie de poezii – în cadenţă clasică –  dedicate sentimentului care îl înnobilează pe om: iubirea.

„S-au agăţat de suflet tăcerile-ncordate,/ neprihănite strigă, cuvintele lehuze,/ dincolo de uimire, târziu, în miez de noapte,/ auzi cum vin spre tine, dorinţele confuze?// sunt drumuri neglijate, avide, însetate,/ iluzii ancorate de ţărmurile vieţii,/ vor dăinui ursuze, şi-n porturi debarcate,/ aşteaptă ridicarea din ochiul dimineţii;// nu am uitat genunchiul umil şi aplecat,/ nici gura, ce-o iubeam, că îmi cerea iertare,/ şoptind, că tu de mine, eşti tot nevindecat,/ fiinţa-mi tremura, căci, te iubeam mai tare;// orice, oricum, oriunde, în lumea asta toată,/ nu te-ar iubi mai mult, ca mine, niciodată !!!” (Nu am uitat genunchiul umil şi aplecat).

Lucia Bibarţ

„Demult/  nu mi-am mai înfipt/ Acele nesiguranţei/ În peticul zdrenţuit/ din stânga/ Demult/ n-am mai auzit/ Ţipătul liniştii/ galopând din timpane/ În creier./ Demult/ ochii tăi nu s-au lăsat/ împăienjeniţi de neputinţa/ De-a mă risipi în ei./ Demult/ fiinţarea mea şi a ta/ N-au cunoscut gustul lucidităţii/ Dintre două beţii./ Demult/ n-am mai fost otrăvită/ ca azi” (Demult).

Ca să nu par cârcotaşă, n-o să încep cu observaţia că mai corect ar fi fost „de mult”, adică „de mult timp”, nu „demult”, deci „cândva”, ci mă grăbesc să-mi exprim admiraţia pentru capacitatea de a evoca o stare, pentru concentrarea expresiei care devine profund semnificativă şi polifonică în diversele straturi ale lecturii, repetitivă prin intensitatea şi stăruinţa îndurării, dureroasă prin tăişul exprimării eliberatoare, lapidare, bazându-se pe puterea oximoronului, în plan stilistic, şi a unui perfect autocontrol în planul trăirii poetice. Felicitări!

Mihaela Oancea

Aţi abordat un gen poetic care în ochii mei este cel puţin interesant, dacă nu de-a dreptul provocator, mizând pe baroc, justificat nu neapărat prin abundenţa figurilor de stil, cât prin imaginile care se dezvoltă în volute largi, sfâşietoare. Barocul, se ştie, mizează pe paradox pentru că distruge armonia pentru a crea un alt gen de forţă, mai greu digerabilă. Este un gest de curaj, fără îndoială. Reuşita sau eşecul depind de un singur criteriu: măsura. Este ceea ce trebuie să urmăriţi şi dumneavoastră când încărcaţi textul cu foarte multe cuvinte, sufocându-l uneori (mai ales dacă se întâmplă să fie şi preţioase). Iată un exemplu: „Ţâşnind din măruntaiele pământului,/ Reptila biblică-Satan/  Încolăceşte în spirală Oul/ Din care eclozează neaşteptat/ Universul hiperventilat./ Unda şocului/ Diseminează panică-n sistem/ Stârnind efect de bumerang./ Universul aruncă-n blender totul:/ Bufoni internaţi în ospicii,/ Potire de ipocrizie,/ Construcţii impozante de bazalt,/ Fotografii Polaroid la minut/ Ori tigve de mamut” (Malpraxis). Intenţia dumneavoastră în acest text este aceea de a ironiza anumite tare ale lumii în care trăim, dar vă lipseşte detaşarea şi dexteritatea în mânuirea conceptelor, de asta efectul nu este cel scontat. Cu toate acestea, frământările dumneavoastră poetice impresionează prin sinceritate, în primul rând. Apoi, este de admirat abilitatea tehnică de care daţi dovadă în unele texte, în care temporizaţi efectul prelungind cauza, dând senzaţia de ecou mut, autodevorator. Cred că pe această linie ar trebui să continuaţi şi, cine ştie, rezultatul s-ar putea să vă uimească şi pe dumneavoastră, să ne încânte şi pe noi.