„Eu nu sînt altceva decît

o pată de sînge

care vorbeşte”.

(Nichita Stănescu, Autoportret)

După cum se ştie, la Lecţia de deschidere a cursurilor universitare, 10 octombrie 1946, la Universitatea din Iaşi, îndată multiplicată sub titlul Sensul clasicismului, care îşi păstrează încă puterea intactă de a incita permanent la reflecţie, George Călinescu, cu timbrul suitor al vocii sale (nu ne aminteşte, oare, de limba muzicală antică elenă ?), nota apoftegmatic:

„Noi sîntem, geografic şi spiritual, mai aproape decît mulţi alţii, de vechea Eladă…”.

În concizia sa, aproape de axiomă, formularea reverberează în dublu registru: ea cumulează experienţele unei prolifice activităţi creatoare şi interpretative, şi încununează demonstraţia profesorului cu un pathos de adevărat manifest cultural – aşa cum notează critica literară.

Apelul istoricului şi criticului literar, al scriitorului român, la „regrecizare”, departe de a se mulţumi cu aşezarea la umbra anticei Elade, evidenţiază puterea catalizatoare comunicată de vechea sa cultură, organic intrată în configurarea spiritualităţii europene de-a lungul veacurilor.

De subliniat faptul că ilustrul academician, istoric şi critic literar, în monumentala sa lucrare de referinţă, Istoria literaturii de la origini pînă în prezent (1941), evocă de nenumărate ori Antichitatea clasică elenă: Homer, Aristotel, Platon, Eschil, Sofocle, Euripide ş.a. De asemenea, G. Călinescu, ca autor a patru romane, printre care şi Bietul Ioanide, este cel care prin structura şi dinamica însăşi a personajelor, constituie o adevărată trimitere la înrîurirea literaturii elene, ca să nu mai menţionăm şi poezia ilustrului profesor şi poet, Eu sînt grec.

În intenţia noastră de a ilustra receptarea poeziei româneşti în Grecia (avînd tocmai ca îndemn afirmaţiile lui Nichita Stănescu şi George Călinescu), vom menţiona faptul că, în Peninsula balcanică, de-a lungul veacurilor, s-a scris o poezie de valoare prevalînd în acest spaţiu geografic cultural, comparativ cu vestul Europei, unde a fost cultivat mai mult romanul, sau cu literatura anglo-saxonă, latino-americană, şi a S.U.A, unde s-a evidenţiat dramaturgia.

Există un proces continuu de vehiculare a valorilor perene dintre România şi Grecia. în ceea ce priveşte literatura română notăm că s-au tradus din proză românească destui autori cuprinşi în Antologia prozatorilor români, precum şi în volume separate din creaţia lui I. L. Caragiale, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Fănuş Neagu ş.a., iar în ceea ce priveşte logosul liric românesc modern şi contemporan, semnalăm următoarele. în anul 1961, la Editura Kedros, se publică Antologia poeţilor români, cuprinzînd peste 240 de pagini şi patruzeci de poeţi, cu scurte note biografice, traducerea aparţinînd lui Iannis Ritsos. în anii următori, 1964-1965, apar chiar în două ediţii poeme din creaţia lui Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi, la editurile Melissa şi Kedros din Atena. Volumele respective (ca şi fragmente de proză din creaţia lui Ion Creangă) aparţin distinsei doamne a poeziei neogreceşti Rita Boumi-Pappà. Din creaţia poetului romantic român fără pereche, Mihai Eminescu, aşa cum relatează însăşi poeta, au fost publicate poeme în „Revista poeţilor”, editată de domnia sa. Pentru Rita Boumi-Pappà, Mihai Eminescu şi Tudor Arghezi reprezintă „cei doi coloşi ai poeziei româneşti”, iar într-un interviu acordat revistei „Cronica” (10 decembrie 1966), traducătoarea şi comentatoarea poeziei eminesciene şi nu numai, într-o formă metaforică, ce priveşte întreaga poezie română, preciza:

„Prin traducerea lui Mihai Eminescu în Grecia, parcă s-a smuls un astru strălucitor din cerul României şi s-a fixat în cerul Greciei…”. (Începuturile traducerilor lui Eminescu în greacă se plasează în jurul anului 1924, cînd Antonis Mistakidis transpune în greacă poeme eminesciene care se publică în periodicul „Revista poeţilor”, şi alte poezii semnate de Iannis Ritsos şi Melissanthe).

O oarecare întîrziere a pătrunderii operei eminesciene în spaţiul cultural neogrec se explică, pe de o parte, prin necunoaşterea vieţii şi operei geniului Eminescu, a „celei mai strălucitoare lacrimi a României”, iar pe de altă parte, circulaţiei restrînse a limbii române şi a limbii greceşti. Dintre poemele cuprinse în volum menţionăm Memento mori, Scrisoarea III, Scrisoarea I, O, mamă, De ce nu-mi vii. La steaua, Mai am. un singur dor, Luceafărul eminescian, aproximativ 38 de poeme. Volumul are 215 pagini, ediţia fiind completată şi de studii de înaltă ţinută ştiinţifică, semnate şi de Nikos Pappas, George Călinescu, Mihai Beniuc, ambele volume referitoare la Eminescu fiind ilustrate de Ligia Macovei.

Din anul 2000, sub egida Uniunii Elene din România apare la Bucureşti volumul Poesii de Mihai Eminescu, ediţie bilingvă, care reproduce de fapt traducerea Ritei Boumi-Pappà. Lucrarea este prefaţată de Aureliu Goci, iar postfaţa aparţine lui Kostas Asimakopoulos. De asemenea, mai trebuie să amintim şi pe colaboratorii ediţiei – Elena Lazăr şi Olga Mărculescu.

Într-o lucrare elaborată de un remarcabil colectiv de filologi, literaţi şi oameni de ştiinţă din diferite domenii, care cuprinde peste 200 de personalităţi de prestigiu din lirica întreagă, începînd cu antichitatea şi pînă în zilele noastre. România este reprezentată de Eminescu în acest Lexicon biografic şi de antologie universală (2 volume), apărut la Casa editorială „G. Papakonstantinou” din Atena (1985), iar caracterizarea lui Eminescu este adecvată, şi profundă.

În acest context, mai semnalăm excelenta traducere a poemului Luceafărul (ediţie bilingvă), realizată de poetul Dimos Ravanis-Rendis, un bun cunoscător al celor două limbi, volumul de 70 de pagini fiind apărut la Editura Thukididis din Atena în anul 1989, cînd se împliniseră 100 de ani de la moartea marelui poet, comemorat de către UNESCO în lume. Ediţia este îngrijită de Socratis Cotolulis (autorul unui dicţionar neogrec-român), dar prefaţată şi comentată de însuşi traducătorul, cu o notă introductivă de Takis Adamos.

Dimos Ravanis-Rendis aduce în discuţie problema titlului poemului epico-liric de esenţă filosofică al lui Eminescu. El remarcă faptul că majoritatea traducătorilor în alte limbi intitulează poemul prin Hyperion, lucru care nu corespunde întocmai concepţiei poetice eminesciene. In limba greacă, titlul Eosforos (gr. Ecoacpopog), care înseamnă de fapt luceafărul de zi şi luceafărul de noapte (ca în latină, Lucifer). Poetul grec îşi expune punctul de vedere, pe baza textului eminescian, a ipostazelor şi metamorfozelor personajelor care apar în macropoem.

Mai precizăm faptul că în traducerea Luceafărului, Rita Boumi-Pappà păstrează metrul şi sensurile concepţiei eminesciene, evitînd rima, pe cînd Dimos Ravanis-Rendis menţine rimele operei în discuţie. Este de urmărit armonia care se realizează în multe versuri şi strofe, atît la Rita Boumi-Pappà, cît şi la Dimos Ravanis-Rendis – caracteristică esenţială a poeziei, amintindu-ne de faptul că în antichitate poezia era declamată prin intermediul cîntării.

În anul 1974 apare la Editura Arion din Atena volumul Antologia poeţilor români, de peste 250 de pagini, în traducerea cunoscutului poet şi îndeosebi prozator (tradus şi în română), Kostas Asimakopulos. Lucrarea este prefaţată de un studiu amănunţit al autorului cuprinzînd peste 25 de pagini. în această prefaţă bine documentată, autorul are referinţe substanţiale la originea poporului român, la personalităţile remarcabile din punct de vedere istoric şi cultural în spaţiul geografic al Daciei. De asemenea, evidenţiază oameni de cultură, de ştiinţă şi literaţi de origine greacă, subliniind în acest fel convieţuirea celor două popoare, român şi grec, în spaţiul geografic balcanic, sud-est european.

Printre cei şaptezeci de poeţi antologaţi, începînd cu Tudor Arghezi şi terminînd cu generaţia Nichita Stănescu – Marin Sorescu, Kostas Asimakopoulos are în vedere creaţia poetică a unor autori notabili din perioada aceea (unii dintre ei nu mai există, iar cîţiva nu au avut de spus ceva deosebit în crearea şi dezvoltarea logosului liric românesc). Enumerăm, printre autori, pe cîţiva dintre poeţii antologaţi – Ilarie Voronca, Tristan Tzara, George Bacovia, Ion Pillat, Nicolae Labiş, Şt. Aug. Doinaş, Anatol Baconsky, Gellu Naum, Magda Isanos, Veronica Porumbacu, Măria Banuş, Gabriela Melinescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ioanid Romanescu, Horia Zilieru, Petre Stoica, şi desigur Nichita Stănescu, Marin Sorescu.

Este de remarcat faptul că poeţii români sînt introduşi în ordine cronologică, Kostas Asimakopoulos făcînd o traducere de calitate din lirica românească. în prefaţa sa, chiar notează greutăţile întîmpinate în transpunerea în limba greacă a aliteraţiilor întîlnite la destui poeţi, printre care şi Nicolae Labiş.

Ulterior, au mai apărut în Grecia poeme semnate de Ion Brad, Caii de foc (în traducerea lui Menelaos Ludemis, Editura Dorikos, 1.975), de Eugen Jebeleanu, şi este de neuitat intenţia programatică a lui Menelaos Ludemis, personalitate importantă a literaturii neogreceşti, cunoscut şi în România (unde a şi trăit destui ani), în scopul realizării unei panorame a poeziei române în 4 volume. A apărut însă doar un volum, în legătură cu poezia populară, cu o traducere exemplară a Mioriţei. Mai menţionăm, în continuare, ediţia bilingvă Ion Pillat, în traducerea poetei Georgia Deligianni-Anastassiadi şi a profesoarei Măria Marinescu-Himu.

În perioada anilor 1970 apare la Centrul Interbalcanic al Cărţii şi Culturii din Salonic, o Antologie a poeţilor balcanici, secţiunea românească fiind semnată de Andreas Rados, iar mai tîrziu, la Editura Anthi din Atena apare un alt ciclu de poeţi români în traducerea scriitorului şi profesorului Victor Ivanovici de la Universitatea Aristotel din Salonic, şi tot de domnia sa fiind alcătuit şi volumul Nichita Stănescu. Eu nu sînt altceva decît o pată de sînge care vorbeşte, la Editura Paratiritis. Personal, am tradus din poezia română contemporană aproximativ 25 de poeţi, printre care Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioanid Romanescu, Aurel Rău, Horia Zilieru, Cezar Baltag, Mihai Ursachi, Nicolae Turtureanu, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu ş.a., ca în final, în anul 2007, să apară la Editura Sokolis din Atena volumul Regret că nu sînt grec – patru poeţi români contemporani (Ana Blandiana, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, loanid Romanescu), lucrare prefaţată de autor, cu notele biobibliografice necesare. Volumul a fost bine primit de publicul cititor din Grecia, şi prezentat cu diferite ocazii, inclusiv recent, la unele manifestări de cultură româno-elenă din oraşele Ioannina şi Loutraki.

În final, aş dori să fac unele consideraţii privind popularizarea literaturii române, şi în special a poeziei, de care m-am preocupat în ultimele decenii. Poezia română actuală cultivată este o poezie de o profundă concepţie poetică cu privire la epoca pe care o trăim, la toate convulsiile sale. Poezia română, ca şi literatura în ansamblul ei, nu este prea bine cunoscută de publicul elen, acest lucru datorîndu-se în primul rînd lipsei de informaţii a cititorilor şi circulaţiei diminuate pe plan a celor două limbi – româna şi neogreacă.

O insuficientă organizare de către factorii în drept, atît din România, cît şi din Grecia, în ceea ce priveşte manifestările legate de istoria României, a poporului român şi a culturii sale, fără a nega întrutotul. destule eforturi care au fost depuse în acest sens. Este necesară, după părerea noastră, o sensibilizare a celor responsabili pentru a populariza cultura şi literatura română – ne referim, în cazul nostru, la Grecia – , fără a invoca exagerat criza economică şi lipsa de fonduri. Facem, aşadar, apel, la Ministerul Culturii, la Institutul Cultural Român, la Uniunea scriitorilor din România, şi la Comunităţile româneşti din Grecia.

*   *   *

Marea poezie a lumii este aproape imposibil de tradus în altă limbă, acest lucru datorîndu-se neputinţei de a surprinde şi reliefa corelaţiile şi interferenţele dintre elementele fonetice şi semantice ale celor două plăsmuiri. De fapt traducerea, mai ales a poeziei, este un act literar, aparţine literaturii, iar cîteodată se întîmplă să avem chiar o re-creare a textului poetic propriu-zis. în cazul nostru, Eminescu care cîntărea greutatea fiecărui cuvînt în relaţie cu ritmul întregului, solicită din partea traducătorului un efort major.

Şi oare de ce, cel puţin atunci, dar credem şi acum, a dominat şi domină, logosul liric ? Considerăm că Peninsula balcanică a fost întotdeauna un spaţiu istoric, social şi cultural atît de frămîntat, care nu poate fi asemuit cu alte zone geografice, întrucît poezia este o expresie imediată, directă, a trăirilor şi configurărilor simţirii poetice ale autorilor respectivi. Nu fără temei, în această argumentare, R. M. Rilke îi considera pe poeţi adevărate albine ale universului, care transferă mierea din vizibil în matca de aur a invizibilului. Iar Kostis Palamas îi numea, tot pe poeţi, adevăraţi călători fără aripi, străbătînd astre – Tartare şi astrele – paradisuri…

Iaşi, septembrie 2013