În DEX 1998 găsim: „NECESITÁTE,necesităţi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; ceea ce este de absolută trebuinţă; trebuinţă, nevoie. ◊ Expr. De primă necesitate = absolut necesar, indispensabil (traiului). ♦ Spec. (La pl. art.) Proces fiziologic de evacuare a fecalelor şi a urinei. 2. Categorie filozofică care desemnează însuşirile şi raporturile care au un temei intern, decurgînd inevitabil din esenţa lucrurilor. ◊ Loc. adv. Cu necesitate = în mod imperios, obligatoriu, neapărat, inevitabil. 3. Utilitate, oportunitate. – Din lat. necessitas, -atis, fr. nécessité.” În DN 1986 explicaţia referitoare la necesitatea considerată categorie filozofică era mai completă specificîndu-se că însuşirile şi raporturile care au temei intern decurg şi din legile lor de dezvoltare, ceea ce mi se pare relevant/important.
Cum e şi firesc definiţiile pornesc de la observaţia că necesitatea se referă în primul rînd la obiectele materiale necesare traiului. Dar există şi creaţii spirituale: religii, doctrine filosofice, mitologii, opere literare. Artefactele: sculpturile, picturile şi cărţile îmbină creaţia spirituală cu cea materială. Există ceva care le uneşte pe toate, atît obiectele fizice artificiale cît şi creaţiile spirituale sînt concepţi ale minţii omeneşti, ale spiritului şi răspund nevoilor sufletului. Distingem astfel între raţionalitate şi sensibilitate.
Ajungem acum la tema propusă, poezie şi necesitate. Poezia este legată de capacitatea noastră imaginativă, gratuită şi fabulatorie. reprezintă aceasta o creaţie necesară?
Să-l cităm pe Gaston Bachelard în cărşile sale dedicate reveriilor mateiei (apa, aer, pamînt şi foc): „Sfatul de a vedea bine, care se află la baza culturii realiste, domină fără dificultate paradoxalul nostru sfat de a visa bine, de a visa rămînînd fidel onirismului arhetipurilor care sînt înrădăcinate în inconştientul uman (…) vom încerca, pe terenul care ne este cel mai defavorabil, să stabilim o teză care afirmă caracterul primordial, caracterul psihic fundamental al imaginaţiei creatoare. Altfel spus, pentru noi, imaginea percepută şi imaginea creată sînt două instanţe psihice foarte diferite şi ne-ar trebui un cuvînt special ca să desemnăm imaginea imaginată. (…) Imaginaţia creatoare are cu totul alte funcţii decît imaginaţia reproducătoare. Ei îi aparţine acea funcţie a irealului care este psihic la fel de utilă ca şi funcţia realului, atît de des evocată de psihologi pentru a caracteriza adaptarea unui spirit la o realitate marcată de valori sociale.” Continuînd mediţaţia, observăm că imaginaţia este factorul cel mai important al creaţiilor spirituale. După acelaşi gînditor, fantezia este la fel de importantă pentru noi ca şi funcţia realului, imaginaţia creatoare este valoarea psihică fundamentală a omului, întrucît nu putem crea decît ceea ce am imaginat mai întîi: „sîntem creaţi de reveria noastră”. Imaginaţia conduce la crearea lumilor virtuale, pornind de la real şi ajungînd în final la abstarcţiuni şi simboluri.
Considerînd că „imaginea este o plantă care are nevoie de pămînt şi de cer, de substanţă şi formă”. Gaston Bachelard încearcă să recreeze întreaga regiune psihică situată între pulsiunie inconştientului şi primele imagini care urcă la suprafaţa conştiinţei („personanţa” în termenii filosofului Lucian Blaga). Acesta este procesul psihic fundamental prin care „se dezvoltă şi valorile estetice indispensabile activităţii psihice normale”.
Ajungem la concluzia că fiinţa umană nu e întreagă şi sănătoasă fără ca imaginarul să nu egaleze în importanţă realul. Capacitatea de a visa ne duce spre centrul sufletului nostru, acolo unde se conturează specificul, adică se creează fiinţa noastră personală aflată într-o continuă devnire spre fiinţa suprapersonală şi mai apoi spre fiinţa absolută, divină. Poezia dezvăluie această fiinţă personală în momentul prinderii ei de fiinţa suprapersonală, a speciei. Cînd fenomenul se petrece, ieşim din timpul concret şi pătrundem în cel veşnic. Există o mîntuire individuală, prin poezie, de rang secund celei colective, religioase. Elementul comun este sacralitatea.
Poetul Horia Bădescu, în cartea sa de excepţie, Memoria fiinţei (Ed. Junimea, Iaşi, 2008) analizazează rostul poeziei şi sacraliateta ei imanentă: “Poetul întreabă lumea despre Dumnezeu şi pe acesta despre lume şi pe amîndoi despre sine.” Este un proces de recunoaştere şi reamintire, de participare la sufletul universal.
În concepţia aceluiaşi autor, poetul dă seama despre transcendenţa imanentă lumii. Absenţa nu ar fi resimţită dacă nu ar exista prezenţa. Starea poetică e sărbătorească, plină de magic şi de magie, conducîndu-ne spre alt nivel de realitate. Poezia reprezintă, buclă festivă a timplui, circularitate prin care se transpune în timpul ontologic. Ritmul poeziei rezonează cu ritmul Fiinţei. Festivismul şi sacralitatea conferă poeziei o emoţie cosmică.
Fără poezie nu am atinge stadiul de fiinţă şi am fi mai săraci, zbătîndu-ne în animalitate. Devenirea noastră ar fi o oarbă devenire întru devenire (fizică) şi nu o devenire întru fiinţă (spirit), care îşi înţelege rostul ei în lume (Noica). Devenirea întru devenire decurge, dacă e călăuzită, şi din legile de dezvoltare ale omului, cum spunea odată dicţionarul. Cu alte cuvinte, poezia este necesară evoluţiei noastre ca specie, înălţării spre fiinţa absolută care ne-a creat şi care ne va mîntui. Prin poezie ajutăm această mîntuire, creaţia proprie ajută şi cititorii să devină întru fiinţă, să se apropie de lumina transcendentă.