În ADN-ul liric al Cristinei Prisacariu Şoptelea sînt cîteva imagini tulburătoare, ce dau farmec şi vioiciune poemelor, dînd gravitate şi substanţialitate fiecărui cuvînt antrenat în discursul liric. Cînd spun farmec nu spun doar tandreţe sau sensibilitate şi nici feminism, din contra, poezia ei vine cu o notă de originalitate; secvenţele culese din cotidianul concret sînt insinuate cu multă discreţie în  ţesătura trăirilor, aşa că între fond şi formă se creează un soi de colocvialitate lirică care dă foarte bine exprimării emoţiilor şi sentimentelor, în formele lor simple şi curate, fără ecouri false. Poemele Cristinei Prisacariu Şoptelea sînt sub semnul sincerităţii, nu sînt tulburate de „construcţii artificiale” care să impresioneze cititorul. În multe dintre poeme găsim secvenţe ce sugerează anumite brutalităţi, enervări şi inervări, cu puseuri de duritate, dar astea nu afişează fragilitatea sentimentelor implicate în filmul liric, ci aureolează lumea luată sub…observaţie: „cîte picioare se întind asupra ta lovindu-ţi burta de asfalt pînă să-ţi dai/ seama că eşti încă acolo de fapt ai plecat într-un noiembrie nins şi geros/ de pe covorul prea mare pentru o casă atît de mică şi încărcată/ de cuvinte urlînd”. Adîncimea unor astfel de trăiri nu poate fi expusă decît cu ajutorul unor şocuri imaginative, uneori cuvintele mai trebuie un oarecare inconfort în „ograda” textului  pentru a stîrni ecoul dorit. Da, găsim tot felul de expresii care par a nu se lipi pe ţesătura lirică, cu toate astea sînt bine venite, nu deranjează încît să sufoce textul. Poezia trebuie să fie cristalină şi fidelă sentimentului folosit ca portativ imagistic, unde nu-i sinceritate totală, rezultatul liric, oricît de sobru şi profesionist ar părea, cu timpul se erodează, devine un „ciot” liric, fără o fizionomie concretă. De aceea, simplitatea exprimării poate trece în umbră orice artificii metaforice de mare efect. Citindu-i volumul de faţă pot afirma fără teama de teama de  a mă înşela că Cristinei Prisacariu Şoptelea nu-i lipseşte acest lucru. Ea ştie  că respectul faţă de cititor vine doar antrenînd în „faptul scris”  sentimente autentice, cu aura lor de naturaleţe. Vă pun la dispoziţie  o imagine de-o profunzime aparte, fiecare cuvînt soarbe din sufletul poetei toate emoţiile depozitate în amintiri: „tata zdrobea strugurii seara şi eu îi priveam umerii/ aerul începea să miroase a zăpadă şi i se aşeză pe faţă/ zdrobea strugurii fluierînd zilele de octombrie/ din spatele casei/ în care îngenuncheam lîngă mamaia./ uneori ploua/ picături furau orizontul eu citeam în gînd/ poezii de dragoste din cărticele negre/ învălmăşind gesturi în toată casa./ la răsărit funinginea se făcea roşie/ vinul gemea în butoaie/ şi focul rostogolea frunzele bolnăvicioase”. Da, avem în faţă un splendid tablou autumnal, bolnăvicios de poetic, gemînd de culori şi tandreţe. Poeta ţine mult la curăţenia textului, nu-şi consumă discursul de dragul frumuseţii textului şi pentru a impresiona cititorul,  lumea percepută prin verbul ei liric, chiar de e pătrunsă de tristeţe,  e vie, plină de viaţă şi nu trişează trăirile. Poezia Cristinei Prisacariu Şoptelea e străbătută de suferinţă, permanenta ei răvăşire lăuntrică nu este exprimată agresiv, e transmisă mai mult aluziv, prin versuri romantico-austere, iar clipele de durere cu greu pot fi detectate, sînt foarte bine ascunse în „ambalajul” metaforic, încrîncenările iau înfăţişarea firescului neschimonosind în vreun fel fizionomia întregului.  Toamna pare a fi anotimpul propice dezlegării tainelor iubirii şi ale singurătăţii. O poză de-o sensibilitate aparte este acest poem fără titlu: „o mie de perle strălucesc peste nisipul cald/ şi părul ei se împrăştie între palmele deschise ale vîntului/ o vedem în fiecare zi pe femeia netezea nisipul/fără ca nimeni să întrebe de ce ne trebuie nisipul netezit -/ oricum marea făcea acelaşi lucru –palmele ei treceau/ peste fiecare dună peste fiecare fir ştergînd urmele lăsate de/ îndrăgostiţi/ fireşte, ar fi putut fi plătită de cineva/ dar nimeni nu ştia de unde vine şi unde va pleca/ femeia tăcută şi străină/ spre toamnă oamenii de la pază au găsit/ pe nisip un schelet ciudat, s-a dovedit a fi o sirenă cu coadă/  albastră.”

În acest poem simplu, cu-n epic lizibil, se „furişează” cele mai adînci emoţii, ce gem de durere şi tristeţe. Cam în această notă este construit volumul de faţă: Instrumente de tortură, apărut recent la Editura „Zona Literară” din Iaşi. Meditaţia melancolică vine ca o recrudescenţă, intensitatea tristeţilor creşte odată cu adîncirea în neliniştile sufletului, totul desfăşurîndu-se sub exerciţiul lucidităţii. Gîndurile negre sînt controlate de raţiune, iar moartea este sub permanenta observaţie a divinităţii. Poeta nu se pierde cu firea în faţa întunericului, atît cel din interior cît şi din exterior, încearcă să-l învingă ascultînd glasul inimii,  care prin fiecare bătaie transmite speranţă. E asemenea unui joc de lumini şi umbre. Poezia Cristinei Prisacariu Şoptelea nu este una elaborată, este una spontană, rod al inspiraţiei, temele nu sînt căutate cu lumînarea, ele sînt asemenea unor trasoare ce plecată direct din inima autoarei spre sufletul cititorului. Nu se ţine cont de un anume rafinament al spunerii, limbajul e cel de zi cu zi, fără patetisme exagerate şi fără mesaje sofisticate, totu-i limpede şi sincer. Melancolia ce fibrilează aproape fiecare poem e calmă, caldă, liniştită, poate că uneori suferă de prea multă monotonie. Rar răzbate feminismul în discursul liric, poezia ei aduce a produs „androgin”, fără vreun accent vizibil de-o parte sau de cealaltă a baricadei. Poemul „Inima” atrage de la primele versuri atenţia, e de-o sensibilitate aparte: „Pasărea s-a oprit lîngă geam şi se uită curioasă/ spre noi/ în ochi i  e citeşte însingurarea/ poartă în loc de aripa dreaptă o mască/ africană sau aripa ei e doar în imaginaţia ta/ legi pasărea la ochi şi ea îşi păstrează cu greu echilibrul/ are o limbă de clopot în loc de aripa stîngă/ şi cînd zboară printre cuvinte se aude clopotul din / inima ei a singurătate şi ecoul răsfrînge la/ nesfîrşit sunetul/ pasărea ciuguleşte mîna cu care scriu/ şi literele zburătăcesc alungate de vînt prin inima ta/ goală agăţîndu-se de aortă şi de valvele ce par defecte/ ar trebui să-ţi repari imediat inima şi să ţi-o/ îndeşi cu ură şi cu iubire cu ceva sentimente/ altfel va face implozie de atîta goliciune”

Indiscutabil, acesta este cel mai bun, mai dens şi mai vioi volum al Cristinei Prisacariu Şoptelea. Din acest moment poeta merge doar pe aleea ei, fără poticniri şi fără şerpuiri. „Instrumentele de tortură” la care face referire sînt melancolia şi singurătatea, împreună fac casă bună în sintaxa poetică a acestui volum.