Ion Mureşan nu-şi concepe existenţa decât în limitele euforiei pe siajul poemului foarte lung, foarte lat şi îndeajuns de lax cu încărcături sublimate în stil baroc un profesionist în acest sens dar şi al literaturii clujene şi nu numai, un perpetuu căutător de timp în criză, un poet ispitit de căile lirice şi nu ştiu de ce rază premonitorie în volumul cartea Alcool, editura Charmides, Bistriţa, 2010. Aproape în toate poemele de aici, Ion Mureşan pamfletează stările euforice răsucind gâtul subiectivităţii, relevând posibilitatea scrisu­lui ca act demiurgic, cum şi despre materialitatea lumii şi „acuta” şi „usturătoarea” ficţiune a imaginii acesteia şi, în fine, despre încrânce­nata sa luptă cu… daimonul.

„E o noapte feerică./ Luna tremură galbenă şi rotundă în pahar./ Îmi bag degetul în pahar./ Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar./ Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar. Vodca e rece ca gheaţa./ Pe fundul paharului este o lespede mare de piatră. Alai sunt frunze moarte şi rădăcini negre./ Mai este o cizmă de cauciuc spartă./ Pe fundul paharului mai este o sobă ruginită./ Îmi bag capul în pahar./ Vodca e rece ca gheaţa./ Deschid ochii în pahar./ În pahar văd bine şi fără ochelari” Am citat un fragment din poemul Pahar, p. 24. Poem extrem de redundant şi discursiv în care domină linia sarcastică reflexiv-solemnă, plină-ochi cu doruri semantice şi metafizice. Viziunea asupra realului-ireal traduce în semnificant mişcările spiritului agitat, febril şi inconformist. „Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei îi trag capul de sub piatră./ Spinarea ei grozavă şerpuieşte ca trenul printre munţi./ Cu unghiile trag locomotiva dihaniei de sub lespedea de piatră./ Îngeraşii de pahar se prind de mânuţe şi, cuminţi, dansează în cerc./ Îngeraşii de pahar dansează şi cântă în jurul nostru./ «Totu-i vis şi armonie»./ Dihania are un ochi al mamei şi un ochi al tatii./ În pahar văd bine şi fără ochelari./ Citesc în ochiul mamei: „Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?”/ Citesc în ochiul tatii: „Măi, copile, când o să-ţi bagi tu minţile în cap?”/ Paharul se strânge ca un cerc de fier în jurul frunţii mele./ Doare./ Capul mi se loveşte de pereţi: unu, doi, unu, doi./ Îngeraşul de pahar, de durere, plânge cu sughiţuri./ Îngeraşul de pahar cântă în mine cu voce subţirică: «Vine, vine primăvară!» «Totu-i vis şi armonie» (p. 25-26). E o derulare de momente, adesea şocante, ritmuri variabile în funcţie de patosul sondării în realitatea întâmplărilor.

E o retorică vădit expresionistă ce îngăduie o suită de variante comple­mentare şi relaţionale, e o subsidiară atmosferă barocă şi de ce nu, cognitivă. Încet dar sigur, începe să se arate încrezătoare în autoreflexivitatea propriului său mesaj, schimbarea – nu totală – de ton ca fiind o consecinţă a unui deosebit efort de a pătrunde ori numai de a simţi adânci­mea inefabilităţii dintre parafraza plastică a situaţiilor şi semnificaţia ecoului estetic al registrului parodic, romanţios şi relevant ca sens simbolic într-un poem unic şi genial cum este acest  Cântec de leagăn. „Mie în somn mi-au îngheţat mâinile,/ pentru că în somn e foarte frig./ M-au trezit şi mi le-au tăiat./ Dormi, puiul mamii, dormi! Mie în somn mi-au îngheţat picioarele,/ pentru că în somn e foarte frig./ M-au trezit şi mi le-au  tăiat./ Dormi, puiul mamii, dormi!/  Mie în somn mi-a îngheţat inima,/ pentru că în somn e foarte frig./ M-au trezit şi mi-au tăiat-o./ Dormi, puiul mamii, dormi!/ Acum sunt mort./ Eu nu voi mai dormi niciodată./ Dormi, puiul mamii, dormi!”

O persuasivă stare de frumuseţe poetică rar întâlnită. La nivelul conştiinţei literare al expresiei şi al sintaxei prozodice, folosindu-se de imagini-simbol şi imagini-paradigmă, Ion Mureşan creează iluzia că scrie aşa cum vorbeşte – într-o limba de toate zilele, dar, aleasă, magis­trală, fără să se simtă vreun efort în acest sens. Aşadar, poetul transfor­mă în figuri de stil aproape tot ce vede, ce atinge, ce simte; cuvintele sintagmate sau nu, ascultându-1 tot ce rosteşte mai mult amical,emoţionant, prieteneşte, dar cu aură de mare maestru.

El vine cu o libertate de „zicere” fără complexe marginale în câmpul reflexiilor şi meditaţiilor, filtrând ontologic stările lirismului postmodern într-un text adecvat.

„Ceva-ceva a vrut el să ne transmită./ Mâinile îi transpirau şi îi tremurau,/ fruntea i se încreţea,/ albă, ca o perdeluţă de tifon în geamul spart al şcolii din sat./ Scotea din buzunar o coală de hârtie şi scria, ceva/ repede-repede cu creionul,/ apoi ştergea cu linii apăsate scriind mai jos,/ cu mari eforturi,/ exact tot ce scrisese înainte./ Iar când citea ce-a scris avea în el/ ceva magnific şi neputincios:/ cum se prindea c-o mână de păr, trăgând în sus,/ părea că-i un macaragiu ce, beat, agaţă cârligul greu/ în schelăria propriei macarale şi încearcă/ să o ridice sus de la pământ,/ cu el cu tot./ Eu şi vedeam o macara portocalie/ cum se ridică încet dintre pahare/ spărgând tavanul cârciumii şi cum/ pluteşte legănându-se stângaci deasupra satului şi cum/ trece greoi, cu el la cârmă,/ peste pădurea veşnic arămie” (fragment din poemul Mesajul,  p. 51).