Precum am arătat în publicaţii anterioare, meditînd, la anii adolescenţei, asupra libertăţii metafizice radicale am ajuns la conceptul supremei deschideri: transposibilul.

Foarte succint spus, eliberarea în transposibil însemnează depăşirea cercurilor de condiţionări care îngrădesc libertatea spirituală absolută:

– mai întîi transcenderea eului empiric, de serviciu în lumea zilnicului,

– apoi a formulei ontologice de ordin uman,

– apoi transcenderea diadei fiinţă/nefiinţă

– şi, finalmente, a diadei posibil şi imposibil.

De precizat că eliberarea radicală nu este însă un act finit, încheiat ci o goană neîncetată a intelectului de orice condiţionare şi determinare. Aici termenul de „absolut” nu însemnează oprire, ci deschidere infinită, caracterul de mers fără încetare.[1]

În lirica universală „Deschisul” a fost pentru marii poeţi suprema aspiraţie. Pentru Pindar, deschiderea este înălţare către Eter şi anume, prin sophia:

Creşte precum pomul cel tînăr, liberă,

virtutea, în curăţia picăturilor de rouă,

prin dreapta înţelepciune a bărbaţilor,

şi se înalţă spre Eter

care hrăneşte focul veşnic al astrelor. (Neemeana VIII-a)[2]

 

Privitor la deschiderea metafizică, în poemul Pîine şi vin, Hölderlin are o viziune fundamentală:

 

Göttlicher Feuer auch treibt, bei Tag und bei Nacht,

Aufzubrechen. So komm! dass wir das Offene schauen

Dass ein Eigenes wir suchen so weit es auch ist.

 

„Focul divin însuşi, zi şi noapte năzuieşte să izbucnească! Vino, deci, să ne îndreptăm către Deschis, pentru a căuta acolo un bun care dorim să fie al nostru, oricît de departe ar fi el.” Iar deschiderea are loc către Eter, care este Totul: “Vino la Deschis, prietene… Deschide-te către Totul… către Eter”. Şi este deosebit de semnificativă afirmaţia lui Karl Jaspers, potrivit căreia „nebunia” lui Hölderlin deschidea fereastra către Absolut, acolo unde, în acea perioadă a sa semi-obscură. autorul Imnurilor scria că nici un temerara nu-l putea vedea faţă în faţă, pentru că „s-ar ruina în flăcări”.

Poemul lui Giacomo Leopardi, Infinitul, începe cu un motiv prezent şi în alte creaţii ale sale, refugiul în natură, evocat mai cu seamă în poezia Viaţa singuratică: aşezat la marginea unui lac, poetul mărturiseşte că priveliştea, cufundată în binefăcătoarea pace, îl face să uite nu numai lumea, dar şi pe sine însuşi: “mi se pare că membrele mi s-au dizolvat, că nu mai am nici viaţă nici simţire “. Această idee a dizolvării în natură este mult mai profund dezvoltată în poemul Infinitul, unde ea conduce finalmente la cufundarea poetului într-o nemărginire mobilă, în care îşi pierde identitatea, persistînd doar o pură încîntare fără nume: „Şi ce-ncîntare să naufragiez în vasta mare…” Totul devine înalta bucurie a “naufragiului”, a absorbţiei în acea muzică pancosmică, acel suflu al indefinisabilului, Căci muzica este marea eliberatoare. În undele ei transfiguratoare se absoarbe Isolda în finalul dramei wagneriene: „În valurile unduitoare/, în marea extazului, în adiindul Tot – să mă înec – să mă cufund – fără de nume – cea mai înaltă încîntare!” Fără de nume în voluptatea nonidentităţii, a pierderii de sine, se cufundă şi Leopardi, eliberîndu-se de suferinţa metafizică, de “infinita vanità del tutto” .

În viziunea lui Johann Wolfgang Goethe, deschisul este zborul de contopire cu Divinitatea, aşa cum scrie în finalul poemului Mai înaltul şi foarte înaltul:

 

„Liberi, în zbor arzător

Vom sui fără hotare

Şi în dragostea eternă

Ne vom soarbe, vom dispare.

 

În poezia Le Voyage, Baudelaire năzuieşte irepresibil către Nou, către Necunoscut:

 

 Plonger au fond du gouffre, Enfer ou Ciel, qu’importe?

 Au fond de l’Inconnu pour trouver du Nouveau!

 

Iar în poezia Elévation, deschiderea însemnează elibe-rarea din miasmele otrăvite din spaţiul teluric prin zborul către „purele tării”, fapt care ne face să înţelegem „le langage des fleurs et des choses muettes”.

  

Iată acum aspecte din gîndirea poetico-filozofică a lui Giordano Bruno, care se afla în intenţionalitatea lui Eminescu privind modificarea capodoperei sale, Luceafărul. In cartea sa fundamentală, De gli eroici furori – despre entuziasmele eroice – filozoful italian afirmă că zborul intelectului celor rari nu sfîrşeşte niciodată; “Puterea intelectuală nu se află niciodată în repaus, nu este nicicînd satisfăcută cu un adevăr inteligibil, ci aspiră mereu şi mereu spre adevărul de necuprins, nu este mulţumită niciodată cu ceva finit… Ea despică bolta cerească, se avîntă în nemărginire şi, prin eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgînd – treaptă cu treaptă adevăruri tot mai înalte.”

Or, care este suprema aspiraţie a spiritelor dotate cu inteligenţă şi iluminare divină: eliberarea metafizică. Focul şi eterul – mistuire şi renaştere ca spirit pur – sînt realităţile eliberatoare ultime care constituie cheia de boltă în gîndirea poetică a lui Bruno. Iată alte texte în acest sens din opera amintită: “Nobilul foc mă nalţă şi mă mîntuie de natura inferioară… Mereu voi fi asemenea Phoenixului… Prin lumina intelectuală sufletul meu suie iluminînd şi arzînd prin dumnezeiască iradiere… Cu focul împreună mă mistui şi înapoi în eter mă întorc…. Pentru a ajunge dincolo de stele şi de empireul ceresc de sub eter nu este nevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mîinile, de a merge la templu, ci de o lumină intelectuală, care vede dumnezeirea în sine însuşi, suflet din suflet, viaţă din viaţă, esenţă din esenţă.” De observat că, în afară de evocarea pasării Phoenix, versul lui Bruno, “Sînt de ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?” este analog celor din Odă (în metru antic) eminesciană: “Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării ”.

În lumina viziunii lui Giordano Bruno, urmărind logica mersului ascendent al eliberării radicale posibile, în Luceafărul, sinele eminescian urma să părăsească hipostazele ontice cu putinţă a fi experimentate în lumea polarităţii pămînt-cer, şi după depăşirea focului heraclitian, teluric, – avea să se petreacă şi depăşirea focului îngheţat, astral din finalul poemului. Astfel, sinele va medita la forme ale eliberării ultime, depăşind realităţile fundamentale care aparţin ordinei umane. Iată textele esenţiale în acest sens:

 

Ah! Cum nu sîntem pe atunci cînd

Nici fiinţă nu era nici nefiinţă ,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins.

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără de suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost.

„O, de-am fi fost ca la ‘nceputuri, Chaos / Plutind etern în cosmicul abis!” (ms.2290). Iar în Archaeus: “O lume ca nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri”. Prin urmare, eliberare ultimă însemnează întoarcerea în Neînceputul absolut, dincolo de orice model de fiinţare, de orice model de “lume”. Giordano Bruno concepea de asemenea o transcendenţă, un dincolo de orice sistem ontologic, un sens suprem fără nici o definiţie, o antilume. Nelumea este sălaşul geniului, pentru că el nu se află în planul eternităţii lumii, după cum afirmă Eminescu în vasta postumă Lume şi Geniu (Povestea magului călător în stele).

Gîndirea lui Eminescu a trecut nu numai “deasupra existenţei”, cum cerea Nietzsche, ci deasupra diadei polare sclavizante – fire-nefire, – care funcţionează într-o interacţiune eternă. Noţiunile de „ne-lume” şi de anterioritate absolută în raport cu existenţa şi nonexistenţa deschid un nou plan, dincolo de cel terestru şi de cel astral, dincolo de spaţiu şi timp, dincolo de orice experienţă a simţurilor şi a intelectului, – empirică sau transcendentală. Salvarea de o lume a amăgirii, a distrucţiei şi a suferinţei este întoarcerea în neînceput – în neexprimat. În increat. Dincolo de posibil şi imposibil, – prin urmare, în transposibil. Acesta era absolutul deschiderii intelectului „eroic” eminescian.

Aşa cum am mai relevat, este experienţa originară a lui Eminescu, – experienţa unei cugetări petrecută constant în tensiunea semnificărilor cosmice a înţelesurilor primordiale, – în piscul minţii (apex mentis) – şi acolo se întîlneşte cu marile intuiţii ale umanitaţii. Căci, scrie Giordano Bruno, “cei aleşi au inteligenţă cerească, posedă lumina divină”, întrînd astfel în extazul minţii – in extasis mentis, afirmă Eckhart. Or, pentru cel mai de seamă mistic al Evului Mediu, extazul intelectului posedă acea deschidere supremă, încît îlpoate crea pe însuşi Dumnezeu.

 

Potrivit fizicii actuale, există o conştiinţă independentă de procesele neuronale, de materie, precedînd-o şi putînd acţiona supra materiei, astfel că omul poate controla axiologic creaţia. Asemenea conştiinţe pot fi străfulgerate de adevăruri rare sau unice. Este conştiinţa-martor extramundană eminesciană

„Ne-lumea” din concepţia lui Eminescu şi „antilumea” întrevăzută de noua fizică ar putea fi puse în analogie cu deschisul rilkeean „Deschisul” este marea aspiraţie a lui Rainer Maria Rilke, înţeles ca partea cealaltă, infinită a vieţii, spaţiul morţii, nemărginire pe care nu o vedem şi care ne adastă pururi în jur. Doar muzica ne scoate din noi înşine şi ne poate transforma într-un dincolo al vibraţiei pure, evocat în A opta Elegie duineză, acel “Nirgends ohne Nicht: Das Reine, Unüberwachte, das man atmet un endlich weiss”;– acel Niciunde-fără– negare pe care infinit îl ştii”. Este vorba de o stare fără stare, pe care noi, cei captivi în finitudine nu putem decît să o intuim în momente de iluminare. Eliberarea noastră constă numai în a o concepe şi a o întrezări fulgurant. Dar, adaugă Rilke, cel ce moare, trecînd în Deschis, partea neştiută, infinită a vieţii – este, adică devine acel Niciunde.

Ca şi în viziunea lui Hölderlin şi Rilke, Deschisul constituie pentru Rabindranath Tagore suprema năzuinţă: „ Sfarmă lacătele porţilor tale,/ Părăseşte-ţi măruntele sentimente/ Şi aruncă-te în Marele Deschis.”

În viziunea poetului indian, deschiderea supremă este figurată de zborul unui stol de lebede fără răgaz zi şi noapte: „Nu aici! Nu aici! În altă parte!” Setea nebună de transcendere către un Dincolo fără formă şi nume, cuprinde întreaga natură, cosmosul însuşi. Lebedele, păsări prin excelenţă ale misterului, împrumută aripile lor fiecărui lucru spre a-l trece de cealaltă parte, pentru că “aici în această apă stătută, comedie de bucurii şi chinuri… rezerva de adevăr s-a istovit“. Este uluitoare descrierea mişcării pancosmice. Cu aripile îmbătate de spiritul furtunii, lebedele supun cerul, cu rîsul lor vesel trezesc talazuri de încîntare în mările aerului. Pămîntul, oceanele, astrele, munţii pădurile toate capătă aripi şi se avîntă în iureşul înălţării magnetizată de chemarea acelui Dincolo care se depărtează neîncetat. Întreg universul este transmutat într-o nemărginită fiinţă înaripată, al cărei zbor este impulsionat de cîntecul lebedelor, metaforă a morţii întru renaştere, ciclu repetat la nesfîrşit, – nicăieri oprire, mereu altundeva.

 

…Dintr-odată la această oră şi în cerul serii

Pe vastul abis, izbucnirea, – fulgerul sunetului

Care lunecă aerian de la un capăt la altul:

O, nour de Lebede!

Aripile voastre îmbătate de duhul furtunii

Supuneau cerul cu rîsul lor voios şi sălbatic

Şi trezeau valuri de uimire în oceanul văzduhului!

 

…Se părea că mesajul aripilor

Pentru o clipă aducea o sete nebună de mişcare

În inima munţilor mereu neclătinaţi.

Colinele deveneau nouri plutind fără ţintă prin Baiçakh,

Şirurile de arbori îşi smulgeau rădăcinile

Întinzîndu-şi deasemenea aripile pe urmele sunetului.

Visul serii se sfărîma,

 

Se năştea un dor adînc, un dor de moarte către dincolo!

Prin voi sufletul lumii retrimitea strigătul în toate părţile:                       

Nu aici! nu aici! undeva în altă parte!

 

O, nouri de lebede, în astă seară

,,,Am auzit pretutindeni aceaşi bătaie răzvrătită de aripi,

Iarba, şi orice plantă băteau din aripi în pămîntul-cer

Şi milioane de seminţe îşi deschideau sub ţărînă

aripa lor de lebădă!

Văd azi cum colinele şi pădurile

Călătoresc, pe aripi înflăcărate libere,

Din ţărm în ţărm, din necunoscut în necunoscut!

 

Şi tenebrele tremură, strigînd înnebunite către lumină

Pe aripile palpitante ale astrelor-lebede!

 

Aud chemări după chemări ale omului,

plecate pe căi nevăzute

Din trecutul adînc pînă în viitorul ce nu s-a născut încă.

Astfel aud în inima mea zburînd cu tot stolul înaripat

Acel suflet, acea pasăre fără lăcaş

Ce zi şi noapte, pe lumină şi beznă,

De la un ţărm cunoscut la altul neştiut, aleargă!

Tot golul e umplut de Cosmosul înaripat

şi de cîntul său unic:

Nu aici! nu aici! în altă parte! aiurea!

 

Poetul însuşi se confundă, devine zborul eliberării radicale, dincolo de dincolo zbor care nu se mai opreşte şi care nu mai ştie de sine.

Într-un poem recent, Armonia poetică, poetul de înaltă viziune, Leonida Maniu, surprinde în mod măiestrit fenomenologia necesităţii poeziei, şi anume, pentru întoarcerea în armonia dintîi, scurtcircuitînd astfel neizbutita lume a dizarmoniei pulverulente. Căci această întoarcere nu poate avea loc decît prin magia orfică.

 

Cuvîntul Prim, cînd a sosit momentul

Să zămislească ce va fi să fie:

Un univers fără sfîrşit şi-o lume,

A spulberat eterna armonie.

Şi mii de ţăndări au sărit din el,

Mii de cuvinte au umplut eterul,

Cu nimburi de văpăi încoronate,

Ca să vestească-ntregii lumi misterul.

 

De-atunci, prin mii de veacuri călătoare,

Înaripate de-o chemare-naltă

Cuvintele, prin orfice poeme.

Se-ntorc în armonia de-altădată.

 

Iar armonia primordială, armonia neînceputului, este vecină cu transposibilul.