Francesca Serragnoli s-a născut în 1972 la Bologna, are o licenţă în Litere Moderne, a lucrat la Centrul de Poezie Contemporană al Universităţii di Bologna iar actualmente face parte din conducerea acestui departament. Primul său volum de poezii, “Il fianco dove appoggiare un figlio” a fost publicat în 2003 la Ed. Poeti di clanDestino şi a primit Premiul Camaiore pentru debut. Cel de-al doilea volum, “Il rubino del martedì”, publicat de Raffaelli Editore, a fost nominalizat la cîteva premii şi a primit Premiul Alpi Apuane ex equo în 2010. Poeziile sale sunt prezente în cîteva antologii îngrijite de nume de notorietate ale criticii italiene de poezie.
Ar fi nevoie de tot
timpul să coşi un nasture.
Acea oprire
în acel punct al cămăşii
în sus şi-n jos cu acul
şi firul lung care merge în sus şi coboară.
Acel mers dincolo şi întors, va fi de-ajuns?
Călătoria unei mame
punctişorul luminos al mîinii ei
care din cer coboară
şi urcă un fir care între degete
nu pare să traverseze ceva.
Eu îţi strînsesem mîna
pe banca de la biserica Slujitorilor
auzeam că plîngeai
nu ştiam cum să cos la loc
floarea întinsă pe spate a respiraţiei tale
cu toate acele rădăcini în vînt.
Abia ce intrasem
în haremul tău de trandafiri pakistanezi
crezusem în inima ta de făină
în ouăle împachetate
într-o hîrtie de ziar.
Mă înşelam, strîngeam
trandafirul tău uscat între dinţi.
Din tine au rămas
o farfurie de paste
încălzite în vin
acoperişurile unei Bolognii dezbrăcate şi un coniac
marca Lepanto.
Şi poate am rămas eu
printre trandafiri.
Acelea sunt persoane
(care lîngă ele nu au pe nimeni)
care nu au avut niciodată
o duminică ca-n reclamele cu mîncare
o masă de mame, taţi, prieteni, bunici.
Ei s-au întîlnit mereu puţini
cu banii ficşi ficşi din muncă.
Au avut nopţi
cu dinţii albi nu albaştri, nu speciali.
Aproape că nu ştiu
cum te îmbraci să ieşi în lume
cum se aranjează un fular
sau cum se cere nota la restaurant.
Țipă la telefon
pentru că sunt sunaţi rareori.
Lor poate le lipseşte Dumnezeu
ca un deget de la mînă
tăiat în fabrică.
Sunt atîţia oameni trişti pe stradă
şi nimeni nu-i opreşte
nu-i cercetează ca să priceapă răul
aşa cum făceau odată
cei care vedeau pe jos o cutiuţă goală şi o ridicau
pentru că ar fi putut să nu fie stricată
şi în beci ar fi putut să-i pună
poate cuie sau un cep.
Sunt atîţia oameni trişti
care aleargă pe sub coloane
şi nimeni nu-i opreşte
îi pălmuieşte sau îi mîngîie.
Aş spăla parbrizele oricui
vrea să vadă faţa ta
liniile celui care nu e adevărat
că a fost numai desenat în apă.
Oh, Ninnarieddo, îţi aminteşti visul acela…
despre care am vorbit de-atîtea ori…
Eu eram în maşină, şi plecam singur, cu scaunul
gol lîngă mine, şi tu alergai în urma mea;
la înălţimea geamului încă deschis pe jumătate,
alergînd neliniştit şi obstinat, îmi strigai
cu un pic de plîns copilăresc în glas:
“Hei, Tată,, mă iei cu tine? Îmi plăteşti călătoria?”
Era călătoria vieţii…
P.P.Pasolini
În faţa mea puteai să fii tu şi tu
şi nu era un vis acela de a închide
geamul şi a semăna vocea de cutie
între linia albă şi pădure
şi nu îndrăznesc să frînez, să te privesc în faţă.
Prietene şi eu urmăresc pe cineva.
Sunt o femeie obosită, fără curriculum
care tresare dacă un măr cade
sau se izbeşte o portieră.
Mă iei cu tine? Întreb şi eu
ca Ninnarieddo, în timp ce nu ştiu
dacă să sun la uşa aceea să merg
în partea aceea sau să rămîn la coadă
gratis pe aceste trepte.
Singurătatea este răul regatului
este grenada pusă pe şold
între braţ şi braţ este un şarpe.
Am corpul plin de fulgere
urcă în gît ca animalele
înghit pastile ca pe pandantive
brodez flori ca să calmez albinele.
Ies, noaptea are un deget pe gură
semne pe care nu le mai înţeleg.
Mă trezesc agitîndu-mă pe o plajă
în faţa mării care vine…
nu sunt în stare să-mi ţin de urît.
Frumuseţea alunecă de la mine
ca un lanţ tras
ramuri rupte
desenează grilaje în aer
din această mănăstire din care te privesc.
De ce pleacă?
Ar fi trebuit să intru desculţă
s-o las să coboare dintr-o carafă
ca să simt viaţa urcînd
pînă la margine, în gură
un gust de clopote.
Dar seara dorm
ca un şifon triunghiulară
care dimineaţa stă
în pumnul tău
curăţă geamul ei
care nu aude
lumina sărind pe ea
ca să lingă întunericul.
Pe suprafaţa apei
ca o lebădă
coborai în secol
septembrie
marşurile lungi ale păsărilor
ninsoarea, trandafirii absenţi
un pic de mai
piruete nude de ramuri
osuare din care fixam
coada ta de apă.
Strîng somnul ca pe o funie veche
fiecare pagină dansează încet
pare ca nimic să nu dea peste cap seara.
Noaptea e un păianjen care se lasă atins.
Ce vei face, Doamne, dacă mor?
R.M.Rilke
Luceşte ca o cuşcă viitorul meu
s-a întors marea goală
orizontul este un bisturiu adînc
îndoaie fierul din spinare.
Sub apă aglomeraţia devine înnebunire
îmi mişc corpul
îmi rup corpul
ca un copil
nu ştiu să ţin capul
ochi săraţi
fire descoperite în faţă.
Dacă n-ar fi fost să mai trăiesc
aşteptînd fiecare clipă
aş lăsa să cadă sîngele chinuit
în marea gură de lup.
Stelele sunt ochii lui galbeni.
şi nu e nici măcar spinul feroce al părului său
pînă şi alga uşoară iese din adînc
şi e un izvor pe de-a-ntregul împrăştiat
prin pori intră şi ies pînzele păcatelor
Viaţa mea e şi această rană
am o inimă înspăimîntată
mă gîndesc la părul tău ud
la ploaia ochilor săi
care-ţi răpăie pe spate.
Un soare nederanjat
nici măcar de iarnă
îţi deschide chipul cum ar ridica un văl
din acelea orientale, ale femeilor
care îşi oferă negrul
sau ca cei ce merg în pămînt
să sape după şerpi sau după puii de lup
tu nu ai acel clopoţel, cel mult
el sapă în efigie fărîmele
rîsul care este capcana unei broaşte
ce-şi scoate limba în aer
şi gustul se topeşte nu se recompune
fierbe ca un cîntec disperat
care se chinuie să se întoarcă
ca o întîmplare de la începuturile lumii
rămasă încuiată pe dinafară.
Şi totul s-a născut din acea rază
nederanjată ca un băiat
care vede pentru prima oară devenirea
unui metal şi strălucirea care se instalează
care există împreună cu existenţa ta
al cărei contur îl ştie ploaia.
Acea rază este trecerea secretă
zîmbetul locul
în care să sapi cu mîinile goale.
Prezentare şi versiunea română: Eliza MACADAN