Adriana BĂNESCU

Texte mature, impecabil ritmate, cu un simţ muzical desăvîrşit ne propune Adriana Bănescu din Ialomiţa.  Este vorba uneori de adevărate rechizitorii care pun degetul pe rana marilor adevăruri.  Alteori, sunt construcţii ascetice în viziune, dar baroce în formă,  subtile şi eterate, ipostaze ale devenirii fiinţei, contemplaţii luminoase, reverberaţii profunde, de nestăpînit, ale unei persoane definitiv marcate de transcendent. Dintre contemporani, cred că Horia Zilieru este un inspirat maestru pentru acest gen de scriitură.

„Trecînd bine în rău şi rău în bine/ Cu levitaţii-preeternitate/ Visul pătrunde-ntinderea de sine// Apar din semne straniu repetate/ Cuvinte-atît de dragi însă străine/ În spaţii vii cu cheile păstrate.// Respiră legi nescrise de vreo carte/ De peste întrupări fără etnie/ Lucrînd să ne înscrie-n armonie/ Alunecat în timpuri să ne poarte.// La spiritul scindat cu viaţa parte/ Visul păstrează-ntîia agonie/ Dualitate-n amplă simfonie/ Stăpîn-întins peste-un pătrar de moarte” (Sonetul XVI).

Mihai HORGA

Citez dintr-un text intitulat Nu se poate:

„Să pierzi credinţa,/ Să frîngi dorinţa,/ Să legi visarea,/ Să negi iertarea,/ Să opreşti vîntul,/ Să ucizi gîndul,/ Să uiţi părinţii,/ Să pui frîu minţii,/ Să trădezi neamul,/ Să distrugi ramul,/ Să stingi speranţa,/ Să minţi instanţa,/ Să rîzi de toate,/ Să scapi de moarte,/ E peste poate/ Şi nu se poate/ Nici nu se cade/ Fii cumsecade. . . ”

Într-adevăr, nu se poate! Şi totuşi…

Alexandru PETREA

Reiau ideea: şi totuşi se poate! Hîrtia suportă. Domnul Alexandru Petrea ne ceartă că nu i-am răspuns la timp, dar poate că asta a vrut să însemne evitarea unui răspuns prea tranşant.  Uneori, rezervele de diplomaţie se termină iremediabil şi atunci mai înţeleaptă este tăcerea.  Dar dacă se insistă, iată răspunsul: o telenovela scrisă fără talent nu poate deveni niciodată poezie. Şi probabil că nu merită un răspuns.

„Nu vezi că mă trec fiorii cînd/ văd al tău zîmbet străin?/ Mă crezi vreun naiv dintr-o/ comedie de-a lui Shakespeare?/ Priveşte-mă în ochi şi minte-mă cu talent!/ Dar, te rog, schiţează şi tu măcar/ un zîmbet cald şi încet!/ Vrei să mă ai în braţe zi de zi,/ Însă de ce îmi dai să mănînc/ mereu promisiuni şi bazaconii?…// Mă ademeneşti cu trecutul ca/ pe un moşneag plăpînd,/ Cred că doreşti să-mi iau/ ca meserie ţinutul tău îngînd…// Dar tu de ce îţi împarţi sufletul cu atîta uşurinţă?/ Şi zici apoi că te supără/ a mea voinţă?”

Anda CHIŞ

În versurile trimise de Anda Chiş, din Alba-Iulia, este vorba de două orientări lirice contrastante: una de eludare a realului, care este înglobat în – la fel de bine, s-ar putea spune: înghiţit de – mitologia personală a autoarei; şi a doua de recuperare a acestui real refuzat, respins, renegat, cu o secundă înainte de pulverizarea lui totală şi ireversibilă.  Spre lauda poeziei.

„E încă zi şi  se mai poate bea/ cîte o picătură dintr-o lacrimă/ m-am întrebat de ce doar mîinile/ ne pot trimite semne/ şi pot trezi copacii/ să se ridice din genunchi/ şi să ţipe/ strigătul poate înlocui/ vocea unora dezbrăcaţi de cuvinte/ e încă zi/  şi se  pot trezi din beţie/ feţele triste/ care au înghiţit deja mirarea. ”

Milică DOBROVĂŢ

Nu contează că trăiţi la ţară pentru că, oriunde aţi fi, sunteţi centrul universului dumneavoastră. Totul este să puteţi folosi timpul şi disponibilităţile sufleteşti pe care le aveţi în favoarea poeziei.  Mult succes!

Ionuţ  DINVALE

Nu folosim spaţiul acestei rubrici pentru a discuta/ analiza problemele mai mult sau mai puţin personale pe care mi le expuneţi.  Ador sinceritatea, dar îmi lipseşte pregătirea în probleme de psihoterapie. În orice caz, dacă ar fi să revenim la subiect, adică la versurile pe care mi le trimiteţi, prefer să mă abţin de la orice comentariu.  Cu alte cuvinte, propun să revenim la subiect, dar să ocolim subiectul.  Halal psihoterapie!