„World Haiku”, nr. 10, 2014, Japonia, Edited by Ban’ya Natsuishi. WHA

Între publicaţiile World Haiku Association se numără şi antologia „World Haiku”, editată de Ban’ya Natsuishi, pe care am prezentat-o an de an.

Anul acesta a apărut numărul 10, pe 2015, în care sunt publicate, între altele, 553 de haiku în 30 de limbi, semnate de 188 de autori din 40 de ţări, între care şi România (Magdalena Dale, Vasile Moldovan, Ecaterina Neagoe, Valentin Nicoliţov, Oprica Pădeanu şi subsemnatul).

În secţiunea „Junior”, sunt creaţii semnate de tineri din Noua Zeelandă şi Japonia.

Secţiunea „Haiku Criticism” cuprinde texte semnate de Ban’ya Natsuihi, „World Haiku in and for Medellin”, Charles Thrumbull, „Haiku in North America 2013”, Julius Keleras, „Haiku in Lithuania”, Mai Lien Nguyen, „The art of emptiness in haiku”, Dragan J. Ristic, An uneven developement”. Apoi este , un raport despre a 8-a WHA Japan Conference, semnat de Taro Aizu, şi un altul, despre a 7-a WHA Japan Conference, semnat de Ban’ya Natsuishi.

Antologia se încheie cu o „galerie haiga”.

Câteva poeme traduse în română: „clopoţei de liliac -/ pe spatele meu/ micuţe aripi” – Yoshimoto Abe, Japonia; „folosind sensurile/ fără înţeles/ e minunat!” – Agvanjamba Batsaikhan (n. 1984) Mongolia; „O noapte şi o alta şi o alta/ Cerul zboară/ într-un cântec ce respiră tăcere” – Mohammed Bennis (n. 1948), Maroc.

 

*

Ban’ya Natsuishi, Când norii sunt cântece, haiku, ediţie, cuvânt înainte, note, versiunea în limba română: M. Chelaru, carte apărută sub egida  Kadō, Calea Poeziei, revistă de poezie, cultură poetică şi spiritualitate Euro-Asiatică”, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 56 p.

În 2012 publicam în România o carte semnată de Sayumi Kamakura. Acum prezentăm în volum[1] alt autor din Japonia, Masayuki Inui, cunoscut mai mult după pseudonimul Ban’ya Natsuishi. Este, între altele, co-fondator şi preşedinte al World Haiku Association. În această calitate, poemele şi textele pe care le scrie pe care le scrie reflectă şi atitudinea sa, dar şi, implicit, fie şi în parte, felul în care se discută în „lumea haiku”, în Japonia şi în lume.

Am convorbit cu Ban’ya despre cum se scrie azi şi haiku cum vede ce va fi. În volumul A future waterfall/ O viitoare cascadă, autorul scria: „La peste trei sute de ani după Basho încerc să creez altfel de haiku, surprinzînd tradiţiile şi fenomenele lumii”. Într-o convorbire[2] spunea: „Haiku e esenţa oricărei poezii.[…] în zilele noastre haiku japonez nu e numai haiku. Chiar şi printre haiku japoneze unele sunt universale, altele sunt japoneze, locale.” Crede că occidentalii au fost atraşi la haiku mai ales de forma şi puterea de sugestie. „Unii imită haiku-ul clasic, fără să ştie ce înseamnă cu adevărat.” Şi: „haiku nu surprinde doar un moment, ci mai mult de două. Fiecare clipă e totodată simbol sau metaforă a altor clipe”.

Într-un secol în care toate par a fi semnificative şi lipsite de înţeles în acelaşi timp, haiku înseamnă, în viziunea sa, şi pacea (reflectă liniştea, lucrurile bune), şi durerea (războiul). Într-un articol din Ginyu, numit Chiar pot să se întâlnească Orientul şi Occidentul prin haiku?,  afirma că şi „da” şi „nu”. Şi că nimeni nu poate înţelege haiku tradus, ar trebui să înveţe japoneza ca să îl poată cu adevărat aprecia, ştiut fiind că adesea traducătorul e concentrat pe formă, amintind că sunt multe cuvinte japoneze fără corespondent în altă limbă. Dar, prin traduceri, e posibil ca haiku să aibă locul adecvat în toate limbile: „Dacă adevărata poetică a haiku-ului va fi cunoscută în mai multe ţări, va fi tot mai mult acceptat şi va da naştere la veritabile poeme scurte cu substanţă poetică naţională şi de apreciere internaţională. Acesta e şi idealul meu pentru Lumea Haiku”.

La un volum al lui Ban’ya Natsuishi nu putem vorbi strict doar de poeziile sale. De altfel, şi în această selecţie, cred se poate observa cum îmbină tradiţionalul cu direcţiile de abordare moderne, pe care le promovează şi prin WHA, şi prin Ginyu, prin poemele sale dar şi prin cele ale altor autori pe care le  recomandă. Sigur, cum am amintit mai de fiecare dată în cazul unei „translaţii” dintr-o limbă în alta, există în subsidiar o dezbatere şi relativ la traducerea „tehnic” versus poetică, la „traducerea” „greşită” dintr-o cultură în alta/ a bagajului cultural, a unor texte, a unor înţelesuri, poeme, eventualele  necesare explicaţii conexe care ar putea îngreuna lectura foarte mult, mai ales dacă este cazul unui poem. Fără a insista prea mult în acest sens, sunt „exemple” multiple în ce priveşte şi stilul şi aspectele formale – număr de „silabe”, maniera de folosire a kigo/ keywords, kireji, tematică, elemente de stilistică/ vocabular etc. De pildă, la singur poem putem avea o serie de comentarii pe diverse paliere: „şaizeci şi şase de ani după înfrângerea Japoniei/ fum alb/ de la un reactor nuclear”.

Un alt exemplu, între atâtea altele pe care cititorul le poate găsi în paginile acestei cărţi: „Eu la amiază/ de-aş dispărea de aici/ cuvintele ar fi ciuperci”.

Prin felul său de a scrie Ban’ya Natsuishi arată că acest tip de poem nu trebuie nici pe departe „încorsetat” de „reguli” şi că trebuie căutat ceea ce înseamnă „spiritul haiku”.

 

*

Masaoka Shiki, haiku, ediţie bilingvă  română – japoneză, versiunea în limba română: Neculai Amălinei, Cuvînt înainte: M. Chelaru, carte apărută sub egida  Kadō, Calea Poeziei, revistă de poezie, cultură poetică şi spiritualitate Euro-Asiatică”, Editura Timpul, Iaşi, 2014, 100 p.

Azi lumea foloseşte termenul „haiku”, dar nu a fost totdeauna numit astfel. Masaoka Shiki (1867-1902) – numele real Masaoka Tsunenori, cel care a dat numele de „haiku” i-a deschis, se spune, drumul către viitor.

Tōta Kaneko scria că haiku modern japonez a fost „reformat din nou” în era Meiji, şi, înainte de asta, exista „haikai [versuri compuse de mai mult de un poet: erau scrise întâi 5-7-5 hokku (vers lung), apoi 7-7 wakiku (vers scurt) de către un poet, apoi fiecare poet compunea versuri lungi şi scurte alternativ]” Apoi, notează el, „primul vers, hokku, a fost separat din haikai, şi a devenit un nou tip de poem, intitulat haiku, pentru un poet.” Şi pentru că hokku era tratat în epoca Edo ca un fragment independent, Shiki a stabilit că aşa trebuia să rămână, şi să fie scris ca „an independent one-stanza (5-7-5) poem”, ca „one 5-7-5 line in Japanese”, „schimbând haikai în haiku”.

Tot de numele lui Shiki e legată „soarta” unui alt poem japonez, tanka. Shiki cerea revenirea la tradiţie; tot lui i se datorează şi crearea termenului „haiku”, în loc de hokku.

Să vedem ce a însemnat ceea ce s-a numit „reforma”, începută de Shiki în anul 1892. Pe scurt, a scris, între altele, comentarii despre literatură, despre haiku, unul dintre ele fiind, de pildă, intitulat Haiku Taiyo/ Elementele haiku, când încă acest poem era considerat o specie nu chiar de prima mână. De pildă, ştia că în literatura japoneză tradiţională se acorda importanţă deosebită unor concepte ca yūgen (definea, tradiţional, cu unele nuanţe, frumuseţea profundă şi subtilă, chiar misteriosul) sau wabi (sintetic vorbind, rafinamentul discret), ambele fundamentate/ bazate pe imaginaţie. A pornit de la ideea aplecării mai atente spre realism, ca metodologie de compunere/ comprehensiune. Aşa a ajuns la varianta unei descrieri/ schiţe (shasei). Se spune, argumentat se pare, că a fost influenţat de întâlnirea cu pictorul Nakamura Fusetsu (1866-1943), care l-a introdus în tehnicile picturii occidentale, ale „schiţei” ş.a. Astfel, s-a spus, Shiki a ajuns să fie convins că poemele sale trebuie să fie ca nişte „schiţe” (a şi pictat după astfel de tehnici, în această manieră), cam la fel cum fac pictorii.

Se gândea la o „combinaţie” a literaturii/ poemului haiku cu realismul, la ceva care totuşi să nu fie cu totul nici imaginar, nici realist, la o „schiţă”. Astfel, discipolii au înţeles că propunerea lui nu era atât „realism” (şi în sensul occidental, am spune) în observarea/ reflectarea obiectivă, cât o stare de „simplitate”, de observare cu realism. Observare/ acceptare/ reflectare profundă, poate întâi mental, a obiectelor/ detaliului şi a întregului aşa cum sunt.

Îşi dorea să reînvie interesul pentru vechile scrieri, şi pentru autori ca Yosa Buson. Îl critica pe Bashō pentru mai puţina „puritate poetică”, atacând „cultul” faţă de acesta. Deşi recunoştea că a scris poeme bune, spunea că sunt alţii cel puţin la fel de buni ca el.

Aşadar, după Sayumi Kamakura şi Ban’ya Natsuishi, propunem un alt nume de referinţă din haiku, de astă dată din altă epocă. Facem acest lucru şi în ideea că, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă, care sunt şi de ce apar anumite trenduri în „lumea haiku” de azi, trebuie să cunoaştem şi trecutul.

Versiunea română a poemelor din acest volum este semnată de Neculai Amălinei, care a optat pentru reproducerea originalului japonez, transliterat şi cu caracterele latine. Poemele sunt însoţite şi de scurte explicaţii terminologice/ de vocabular. Considerăm că, realizat în asemenea manieră, un volum cu şi despre opera lui Masaoka Shiki va fi mai bine înţeles de cititori.

*

Lucciole e Haiku a Capoliveri, Pagine, Roma, Italia, 2013, 112 p.

Este a treia oară când semnalăm antologia apărută sub egida Festivalului Internaţional „Le Voci della Poezia”, care are loc la Capoliveri, Italia, organizat de primăria din această localitate de pe insula Elba, şi de asociaţia „Il Parnaso”, a lui George Weiss, directorul festivalului. Reamintim – am semnalat şi Sulla Rotta degli Haiku verso l’Elba, 2009, în care erau patru autori români: Eduard Ţară, premiat, Clelia Ifrim, Vasile Moldovan şi Ecaterina Neagoe – selecţionaţi spre publicare; Haiku in volo sui boschi dell’Elba, 2010 – Eduard Ţară, secţiunea autori premiaţi, şi în a doua, autori selecţionaţi spre publicare – Oana Aurora Boazu, Viorica Borisov, Adina Enăchescu, Carmen Florea, Bea Hurmuz, Clelia Ifrim, Anişoara Iordache, Letiţia Lucia Iubu, Vasile Moldovan, Ecaterina Neagoe, Oprica Pădeanu, Gheorghe Postelnicu, Maria Tirenescu. La „Autori ospiti”, unul dintre cei trei poeţi este Andrea Voinea, elevă de unsprezece ani, din Constanţa.

Anul acesta, în secţiunea autorilor premiaţi a antologiei Lucciole e Haiku a Capoliveri apare Eduard Ţară, în a doua, cu autori selecţionaţi, la autori străini – Iuliana Apostol, Mihaela Băbuşanu Amalanci, George Bădărău, Oana Aurora Boazu, Cezar Florin Ciobâcă, Iulian Ciupitu, Vlad Grigore, Bea Hurmuz, Liana Margescu, Silvestru Miclaus, Cristina Monica Moldoveanu, Ecaterina Neagoe, Vioreica Referendaru Borisov, Maria Tirenescu.

Remarcând, totuşi, între altele că juriul a preferat să premieze mai mulţi autori de pe Insula Elba, aş spune poate şi în detrimentul unor autori străini, uneori, şi că grupul autorilor români selecţionaţi spre publicare este unul foarte numeros, reproducem în original (fiind vorba despre limba italiană), şi cu titlu de exemplu, câteva poeme premiate: „Respiro con te/ mare dolce amaro/ brezze e nonacce” – Maria Gisella Catuogno; „Per la tua notte,/ amor, io te le dono:/ lucciole sono!” – Rosy Chisari; „Camino piano/ gusto il vino prezioso/ tra vitie zolle” – Nunzio Marotti, toţi trei din Insula Elba.

 

*

Octavian Mareş, Anca-Elena Rotaru, Alexandru Ioan Mânecan, Din vârf de peniţă, haiga, haiku-ilustrat, 2011.

Imediat după ce am avut în faţă cartea lui Dumitru Doman, de „fotohaiku”, pe care am prezentat-o în numărul trecut, parcă prin contrast, am luat de pe masă o plachetă. Este un alt demers (fără însemne editoriale standard – ISBN etc.), pe care îl semnează Octavian Mareş – poemele, respectiv  Anca-Elena Rotaru şi Alexandru Ioan Mânecan – ilustraţiile. Placheta îl are ca lector pe Jules Cohn-Botea, care o deschide cu un „haisin”.

Totul este doar în alb-negru, „din vârful peniţei”, realizată într-o manieră care m-a dus, nu ştiu de ce, cu gândul la un vechi tratat despre ceremonia ceaiului, care spune că o ceaşcă poate fi aparte şi dacă nu este terminată, finisată cu totul. Dacă priveşti lucrurile astfel, placheta are şi ea un aspect aparte. Un poem: Iarăşi tsunami –/ vor înflori cireşii/ în valul topit”.

 

*

Gheorghe Mizgan, Maraton pentru gând/ Témoin pour la pensée, cuvânt introductiv de Victoria Fătu Nalaţiu, coperta, ilustraţii şi desene în tuş: Gheorghe Mizgan, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, 116 p.

 

Bistriţeanul Gheorghe Mizgan, autor al mai multor volume de versuri, încearcă prin haiku şi senryu să-şi deschidă calea şi spre lirica de sorginte niponă.

Volumul este structurat astfel (după cuvânt introductiv de Victoria Fătu Nalaţiu – „Principiile bune ale credinţei”): o secţiune de haiku, grupate pe cicluri sezoniere, una de senryu şi, în final, o notă biobibliografică.

Sunt în volum şi poeme care reţin atenţia autorilor/ cititorilor de haiku/ senryu, unele scrise în ton cu „cerinţele” care s-au încetăţenit la noi, altele sunt micropoeme scrise în stil haiku („pomi cu litere/ cămară cu poeme –/ casă de poet”; „Flacără vie/ scriitor şi operă/ la timpul prezent”). Alte câteva exemple de poeme/ micropoeme din volum: „Din suflet trist iubirea se destramă –/ apar scaieţii”; „Frunze uscate –/ în umbra copacilor/ se aud paşii”; „Lumi paralele –/ privirea peştelui pe malul apei”.

*

Oprica Pădeanu, Surâsul mamei/ Mother’s smile, haiku, versiunea engleză: Magdalena Dale, Editura Verus, Bucureşti, 2012, 102 p.; Duhul cireşului/ Cherry tree spirit, haiku, versiunea engleză de Vasile Moldovan, Editura Verus, Bucureşti, 2013, 108 p.

Despre Oprica Pădeanu scriam nu de mult, semnalând volumul  Cântecul mierlei, poeme haiku. Acum autoarea propune două volume, primul fiind o selecţie de tanka (în ediţie bilingvă, versiunea engleză aparţinând unei alte autoare cunoscute în „lumea haiku”, Magdalena Dale), cu o temă sensibilă – mama. Din câte ştiu, un volum compact de lirică de sorginte niponă, pe această temă, nu a mai fost publicat de vreun autor din România. Al doilea, în versiunea engleză semnată de Vasile Moldovan, are ca obiect un copac cu semnificaţii majore pentru lirica niponă – cireşul, poemele fiind grupate în patru secţiuni: 1. Cuiburi de lumină, 2. Cununa de spice, 3. Colb de stele, 4. Scrâşnetul cariilor.

Dat fiind că nu este prima dată când semnalăm cărţile Opricăi Pădeanu şi felul în care scrie, încheiem cu două poeme din primul volum: „Sub ramul de tei/ un fluture aşteaptă/ să treacă ploaia…/ între mine şi tine/ numai amintirile”; „Ţurţuri picurând/ pe pragul mamei gol;/ anule acesta/ nu mai vine primăvara/ şi în sufletul ei”; şi un poem din al doilea: „De Anul Nou/ un bătrân numără/ stele căzătoare”.

 

5

 

Reviste, publicaţii

Revista „Ginyu”, nr. 60, 2013 şi 61, 2014

Cum ştim de acum, revista care apare din anul 2000 în Japonia, condusă de Ban’ya Natsuishi şi Sayumi Kamakura are rubrici diverse. Se deschide cu Ginyu Haiku prize 2013, Masaaki Oonuma, din Manciuria, China şi o selecţie făcută de Dimitar Anakiev, din Serbia, din poeţi apăruţi într-o antologie din SUA, despre violenţa în războaie. Apoi poeme de Kamran Mir Hazar, Norvegia, critică de Hideki Isakura, recenzii (la Black Card, a lui Ban’ya Natsuishi), poeme haiku de Ban’ya Natsuishi, Sayumi Kamakura, Nada Gordon, Phung Gia Vien, din Vietnam, un Meeting Report de Ariyo Asada, un altul de Ayuhito Ohashi etc.

Revista se încheie cu „Ginyu Haiku Gallery”, poeme selectate/ recomandate de Ban’ya Natsuihi, semnate de Bill Cooper, Metod Češek, john martone, David Flynn, Rodney Williams, Lennart-Hans Jürgenson, Slobodan Cekić.

Câteva poeme: Masaaki Oonuma (Manciuria, China): „Vorbind despre evoluţia păsărilor/ eram cu totul/ inocent”; Hakusen Wanabe (Japonia): „Război stând la finele coridorului”; Lía Miersch (Argentina): „Cad zidurile…/ chipuri umane răvăşite/ printre gunoaie”.

 

Nr. 61, primul pe 2014, se deschide cu un „meeting report”, despre a 7-a conferinţă a WHA, care a avut loc la Medellin, în Columbia, semnat de Ban’ya Natsuishi. Între altele, vorbeşte şi despre poetul mexican José Juan Tablada, şi un scurt poem al său, pe care Ban’ya îl consideră „simillar to haiku”, intitulat în spaniolă „La pajarera”, publicat într-un volum în 1919, pe care îl traducem în română aici: „Diferite melodii împreună; crescătoria de păsări muzicală/ e un turn Babel”. Un alt poem citat de Ban’ya (care îl caracterizează drept un „un haiku cu umor negru”), pe care îl traducem în română, aparţine columbianului Humberro Jarrín B.: „Nerăbdător să vorbesc/ orezul şi dinţii mei; foamea îi mişcă”.

Mai semnează în acest număr Sayumi Kamakura, Bill Cooper, cu o recenzie cărţii Seven Sunsets, de Sayumi Kamakura), Ichitarô Yamamoto, Hideki Ishikura, Dimitar Anakiev, Kika Hotta, Toshio Kimura ş.a..

Încheiem cu câte un poem de Dimitar Anakiev, Slovenia: „În Pascadero/ roşiile nu sunt destul de roşii/ să fie troţchiste”; şi Cong Do, din  Vietnam, acesta fiind din secţiunea selecţii/ recomandări ale lui B. Natsuishi: „O vrabie/ lasă oraşul tăcut, fără un cuvânt/ adio”.

 

*

„Constelaţii diamantine”, an IV, nr. 11 (39), 2013

Valentin Nicoliţov – Poemul senryu – un poem haiku plin de umor, p. 41-42

*

Mayfly, Editori: Randy, Shirley and Jessica Brooks, USA, numărul din vară 2013

Revista Mayfly este de acum, de ani de zile, cunoscută cititorilor noştri. Reamintim, Randy & Shirley Brooks au pornit Mayfly, în 1986, văzând în ea „a new approach to publishing haiku”. Revista apare bianual, cu numere de vară şi iarnă. Fiecare cu 14 – 15 poeme, 16 pagini.

Câteva poeme din acest număr: „peste alee –/pisica vecinului/ priveşte fix în spate” – Jay Friedenberg (New York, SUA); „apus de lună/ ea ţine ultima ei perlă/ colier rupt” – R. Bailey (SUA); „sub-zero/ emailul fiului meu începe/ cu îmi pare rău” – David Jacobs (Londra, UK).