Metamorfoze

Sufletul, ca un rîu către revelaţie,

prin care ne diriguim corăbiile-idealuri

spre ţărmul de dincolo de noapte

 

 

Delir

Singur cînt

asemeni desfrunzirii,

cînt ca să cînt,

visez,

mai am ce visa,

dezghioc tumultul liniştii

cînd visez

şi mănînc

 

Oh, pînă şi salcîmii

din faţa ferestrei

la ora

cînd nimic nu răsare,

despachetîndu-şi scoarţele

depuse spre păstrare,

îşi celebrează

un „n” despachetări

 

mi-e dor de nimic,

omule,

nimicul

ca o sferă de întuneric;

la un pol – eu,

la celălalt – mereu aceiaşi salcîmi

bucurîndu-şi trezirea,

fără să ştie

că-n lăuntrul lor

există, totuşi,

bobul de beznă,

bobul de lumină

 

 

Viaţa ca o fîntînă de balade

mă pîndesc uneori păsări,

alteori sînge;

baladă crescendo-silnic, crescendo

 

în crîşme superbe

se bea şampanie,

se dansează,

oamenii-ciupercă

îşi trîntesc

sentimentele

în şi pe faţă,

se iubesc doi cîte doi,

mergînd

şi visînd

îşi risipesc

din păsările-idealuri

baladă şi vis,

invazie surdă de păsări,

mereu crescînd

 

de-atunci, păsări,

uneori sînge,

cîteodat’, adevărul crispat

 

uneori pasc

lacrimi de poezie,

păscîndu-mă

fîntîna baladă