Cariera de piatră

 ce aspră ce secată e viaţa
în cariera de piatră
nici o gâză niciun fie de iarbă

nu-şi riscă aici frăgezimea

nici o floare de câmp nu-şi şterge culoarea

cu praf

nici un scaiete nu-şi agaţă speranţa

în malul de piatră

 doar piatră numai piatră

 coaptă răscoaptă de soare

 şi-arar vreo şopârlă speriată

  înverzind din adâncimi nepătrunse

                acesta ar putea fi

                un corect început de poem

                dar cine-i nebun să scrie un poem

                despre o biată carieră de piatră

                Una cu pământul

                în sfârşit a ajuns şi la ei

                aşteptarea lunga lor aşteptare

nu a fost în zadar

s-a pus imediat la treabă

le-a oblojit rănile

i-a îmbrăcat pe cei goi

i-a hrănit pe cei flămânzi

a mângâiat pruncii bătrânii dobitoacele

a limpezit apele a cules poamele

a aprins focurile

a tras preşul deşertului în păduri

din fiecare fâlfâit de pleoape

le-a dăruit câte-o pasăre

cu fiecare bătaie de palme

le-a înveselit frunţile împietrite

când a fost să plece

au tras de el să mai stea

l-au rugat în genunchi

l-au îmbrăţişat cu toţi deodată

sufocându-l cu recunoştinţa lor fără margini

făcându-l una cu pământul

cu ultimile puteri abia mai reuşi

să-i binecuvânteze

Totuna

toţi sunt în pragul depresiei

dar nimeni nu păşeşte dincolo

nimeni nu sare pârleazul

şed aşa cuminţi cugetând

ca viţelul la poarta cea nouă

ca râma ce se zbate-n zadar

în acul pescarului

nimeni nu are curajul să rupă-n două

pisica somnoroasă din el

să stingă tăciunele

ce-i sfârâie-n creier

nu pot sau nu vor să-nţeleagă

că-i vremea să hotărască-ncotro

să-şi mâne asinul sufletului

încărcat cocoşat de obsesiile neputinţei

de ezitarea ce bate pasul pe loc

ca o apă prea respectuoasă

cu înaltele maluri

nimeni nu vrea să rişte

să sară din cloceala întinsă

ca o trenă de  mătasea- broaştei

care orbeşte lacul împotmoleşte peştii

umbra norilor vântul

pentru ei

înainte sau înapoi e tot una