PURTĂM ÎN NOI

Purtăm în noi un acut – iubire

născînd precum un trandafir

miresme sub carul subţire.

Pe palmele-ţi de borangic,

eu pun sărutul de iubire

şi tu miroşi ca grîu-n spic.

Banale orale nu-ţi cer

tribut – spre a-ţi umbri făptura,

doar soarele ţi pune-aura

cînd în miezul da zenit e;

cu el fiind asemenea

ţărîna nu-ţi mai soarbe chipul;

precum un scut de diamant

ce nu-1 poate lovi nisipul

e sufletul prins de iubire

în plasa focului subţire

şi atunci moartea pînditoare

se stinge ca boarea-n cărare

 

 

NU MĂ MAI CHEMĂ

Nu mă mai chema din nou

Dragoste – tîrzie floare.

Sînt acum numai ecou,

ca nu mai arde ci doare!I

Du-te-n zări adolescente,

caută suflete pure,

eu sînt arbor da pădure –

în care timpul a1b e

atins da orele sure.

Du-te dragoste-n lumina

altui suflet, altui trup,

eu acum sînt un stup

din care-a plecat albina,

şi doar în scaieţi mai rup

fir din dulcele nectar;

cerul mă-mbie cu-amar,

deşi stinsă-n mine nu e

amintirea ce mă cheamă

ca aroma în gutuie

sau ora dulce în toamnă…

O, tui ardere de foc

Vei mai reveni vreodată?

Aud ora stînd în loc

şi rupînd crudă bucată

din fiinţa-mi care cere

soare nou în vechi artere?

Mai vino floare tîrzie

să-mi fii o clipă-făclie!

 

 

MALAXORUL TIMPULUI

Cerul îmi va fi ocrotitor0

Şi-asemeni stelelor în flecare seară

mă va readuce-n privirile voastre;

fiindu-ne aproape şi nelăsînd

malaxorul Timpului să ne rupă,

se vor auzi vocile noastre cîntînd

ca vinul frenetic în cupă.

Se vor vedea privirile noastre sorbind

contururi, şi-astfel apărîndu-le de moarte!

Şi nici razele străzilor

nu le vom lăsa să fugă-n Departe,

ci încălzindu-le cu proprii, ochi, –

sufletele lor n-or să mai moară,

şi fi-vom împreună:

lumina dulce şi fertilă vară.

 

 

MI-AŞ VINDE SUFLETUL

Ca Faust ars de-o flacără adusă-n el cînd era tînăr

precum seva-n lăstarul proaspăt,

mi-aş vinde, sufletul nu lui Mefisto,

ci răzvrătitului Lucifer –

din seminţia căruia fac parte.

Astfel reîntorcîndu-mă în anii tineri,

cînd sîngele meu ocrotea Grîul,

şi gîndul era steag în luptă,

iar fapta mea putea să-nvingă

rugina rutinei din birourile bătrîne…

Atunci eu eram extaz şi lumină neîndurerată,

şi mîinile mele apărau fiinţele

fragile ca aripile fluturilor;

atunci eu puteam naşte Cuvîntul

neatins de acidul morţii;

puteam să v-aduc zorii calzi şi ocrotitori,

iar din mireasma Trandafirului

îmi făceam scut neînvins de Timpul devorator.

Dulce era clipe precum buzele Adolescentei –

înflorind la primul sărut.

…Acum mi-aş vinde sufletul precum Faust,

însă Timpul îmi refuză înţelegerea

şi nu-mi rămîne decît galbena resemnare

cînd îmi privesc palmele bătrîne,

unde Necruţătorul îşi scrie runele

care se vor îngropa odată ou mina

 

 

DOGMA LUI PROCUST

Femeii i-au scos ochiul drept –

şi toţi strigară:

„E mai bine aşa, e mai înţelept”

Şi nu-i vădeau lumina amară

prelungindu-şi plînsul pe piept.

Femeia continua să trăiască – şi ei

au cerut noi modificări:

„Să i se scoată obrazul şi umărul,

şi talpa care-apropie cărări.”

Cu mare precizie, cu-ncetineală

I s-au luat aceste „părţi netrebuitoare”.

Femeia continua să trăiască,

şi urletul lor a sfîrtecat auzurile

ca o sirenă înfricoşătoare.

Să i se mai taie şi nasul,

Să i se mai scoată şi degetele

şi surîsul, şi gîndul, şi-n grota din creier

să înălţăm barbarele focuri.”

Toate-au fost făcute, şi cînd

în grota aceea s-a înălţat focul vînăt,

pa feţele lor patina Moartea.

 

 

TESTAMENT

Azi am murit pentru întîia oară.

M-au dus în munţii mei

şi stînjeneii neliniştiţi

au aprins lumînări violate

şi au stat de veghe:

şi nu rămîn singur!

O lacrimă albă, căzută

pe piatră, a spart piatra

şi de-acolo a ţîşnit o fîntînă

care cîntă şi azi.

Nemaifiind singur, de-atunci

În zorii limpezi mă-ntorc printre voi:

ţărani dîrji asemenea munţilor

pe care moartea îi ocoleşte.

Azi am murit pentru întîia oară,

însă pămîntul nu m-a primit!