MAFTEI ION

BIOBIBLIOGRAFIE

Ion Maftei (Flavus) s-a născut în satul Bogata, comuna Baia, jud. Suceava, la 14 noiembrie 1937. A urmat clasele primare şi gimnaziale la şcolile din Bogata şi Baia, apoi a învăţat la Liceul “Nicu Gane” din Fălticeni (1951 – 1954), după care a frecventat cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii “Al.I.Cuza” din Iaşi (1954 – 1958). După obţinerea diplomei universitare, a funcţionat ca profesor de limbă şi literatură română (1958-1966) la Dolhasca, Bogdăneşti (jud. Suceava) şi Slobozia-Oneşti (jud. Bacău). In toamna anului 1966 a intrat în redacţia Postului de Radio Iaşi, unde lucrează până în 2005, fiind succesiv redactor (1966-1975), şef al redacţiei cultură-artă (din 1975 până în 1985, an în care au fost scoase din emisie posturile teritoriale de radio), secretar general de redacţie (1990-2000) şi consilier de programe, după pensionare (2000-2005).

Ca realizator de emisiuni la Radio Iaşi a semnat, între altele, emisiuni de cultură şi divertisment cultural – Perpetuum duminical, Alternanţe sonore, Arpegii duminicale, Meridian, Radiosfera – dramatizări după scrieri celebre din literatura naţională şi universală, scenarii originale pentru toate categoriile de vârstă, proză scurtă şi versuri. Multe dintre rubricile susținute in emisiunile sale de colaboratori prestigioși au devenit, în timp, cărți.

În perioada în care Radio Iaşi nu a emis (ianuarie 1985 – decembrie 1989), a funcţionat ca profesor de limbă şi literatură română la Liceul „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi, unde a înfiinţat cenaclul literar „Prima verba”, obţinând totodată şi gradul didactic II.

Ion Maftei (Flavus), membru al Uniunii Scriitorilor din România, este prezent în antologia „Bucovina, oameni şi cărţi” de Ion Popescu-Sireteanu, editura „Augusta”, Timişoara 2005 şi în dicţionarele „Cartea Fălticenilor (de la A la Z)” de Cătălin Ciolca, editura „Junimea” Iaşi 2005, „Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani” ediţia a III-a revăzută şi adăugită, de N.Busuioc şi Fl.Busuioc, editura „Vasiliana ’98”, Iaşi 2009.

Colaborări la revistele :

Cronica – interviuri, eseuri, comentarii;

Convorbiri literare – interviuri

Ateneu – însemnări culturale

Baaadul literar – poeme

A publicat șase cărţi sub egida Editurii “Junimea” din Iaşi :

   “Singurătate publică…”, proză, 2004, care a apărut în trei ediţii;

   “Capăt de lume –( false poeme)”, 2007;

   “Noaptea, târziu – (alte false poeme)”,  2009 ;

“ Mâine – (numai false poeme)”,  2010 ;

“ Sufletul singur…(tot false poeme)”, 2012;

“ Umbra așteptării…(din nou false poeme)”, 2014

…i antologia

 “ Tăcerea cuvintelor…” (antologie de false poeme ) volum apărut sub egida Editurii “Printis”  Iași, 2017

FRAGMENTARIUM

(pagini din cronici literare)

ZIUA CEA NOUĂ A VÎRSTEI DE AUR

Bucovinean născut la Bogata, lîngă Baia, în „satul meu bun” (…) cu bătrîni înţelepţi şi, la Baia, „ctitori de ţară”, Ion Maftei (Flavus) scrie în cărţile de poezie – Capăt de lume (2007), Noaptea, tîrziu (2009)  si, acum, Mîine… (editura Junimea, 2010)-, ca si in proza autobiografică din Singurătate publică…(2004), texte de celebrare a vieţii, a energiei si sărbătorii ei ; nu e nimic idilic în evocarea satului Bogata, de lînga Baia : e un portret în mişcare dinspre ieri înspre mîine, iar vehicolul e, ca în toată literatura sa, un prezent definit prin absenţă : „Mîine voi fi incă o dată copil…/(,…) Luceferii, luna,/ Poieni cu iarba de coasă,/ Fraţii,mama şi tata,/ Grîie, ciocîrlii şi mirişte,/ Tot satul bătrîn şi cuminte/ Cu străvechiul lui nume, Bogata,/ Plin de grădini şi de linişte…/Toate vor fi ca atunci/ Cînd am fost, scurtă vreme, copil.” (Într-o singură zi).

Poezia din Mîine…, ca şi aceea din volumele anterioare este una a evocării, a rechemării, cu vorbele lui Gala Galaction, a vîrstei de aur, a noii geneze unde se strîng „toate vîrstele mele”. Deloc întîmplător, poezia lui Ion Maftei (Flavus) oferă cele mai  numeroase ipostazieri ale acestui Eden pierdut; locul acela din illo tempore este grădina pe unde trece un înger blînd, în al cărei somn „se răsfaţă marea” si unde pomii sînt mereu în floare; este o frumoasă insulă, altădată insula pustie unde poetul întemeiaza o nouă cetate : „Frumoasa mea insulă/ În care atîta vreme am fost fericit/ Se scaldă şi acum/ În ape limpezi şi-adînci,/ În argintul căzut de pe lună şi stele./ În insula mea/ Dumnezeu se făcea floare, copac roditor/ Şi pasăre mică/ Se făcea iarbă si linişte bună,/ Speranţă si dor/ Pentru mine şi aproapele meu./Frumoasa mea insulă/ Încă visează/ Să răsară din valuri/ O lume-ndelung aşteptată/ Cu frumoşi visători”. (Frumoasa insulă); o altă insula a lui Euthanasius şi o temă, a insularităţii, ca un refuz al lumii reale şi ca o (auto)ficţiune a unei fiinţe care e robită departelui. Apoi, e cuibul vechi şi primitor, ocrotiotor şi cald,cum scrie Ion Maftei (Flavus) în poemele Dinspre Sud…, Vin dinspre Nord…ori În clipa rămasă departe; e pădurea copilăriei care, cîteodată, are „insomnii”; e locul acela „cu soare si flori”; e capătul lumii, e căuşul florilor parfumate sau culcuşul de lîngă glezne, în care se odihnesc valurile mării „ca o pisică visătoare şi moale”; e copacul din vis : „Mîine plec sa caut copacul fermecat, din poveste,/ În care s-adună lumină/ Şi cîntec de păsări,/ Copac răsărit într-un vis/ Şi care şi iarna va înlori/ Anume pentru noi”.

Toate aceste ipostazieri lirice ale Edenului pierdut, foarte diverse si acroşante din punctul de vedere al expresiei poetice, trimit spre tema renasterii, a regenerării, fie că aceasta se adună în „tineretea vie” a frunzei de fag, a firului de iarbă, căutînd a se transmite celui ce se culcă în apropierea lor, sau in ziua cea nouă a unei noi Geneze : „Din genele nopţii/ Şi din prea curata rouă/ Se naşte şi urcă spre cer/ O mult aşteptată zi nouă”. (…) Aceasta este vîrsta de aur din satul Bogata, din pădurea, grădina, cuibul, căuşul, insula lui; atunci si acolo, in illo tempore, poetul regaseşte nu doar timpul pierdut, ci şi poeme pur şi simplu frumoase, precum, de exemplu, Şah aproape etern : „Mîine voi juca şah/ În Cpou, cu bătrînii de la azil,/ Vom încăleca pe cai mari/ De abanos şi de fildeş,/ Nebunii ne vor fi scutieri,/ Turnuri greoaie/ Şi anonime falange de pioni/ Vor intra pe rînd in luptă/ Pentru noi./Şi ne vom bate/ Ei, pentru regina de alb/ Eu, pentru regina de negru/ În timp ce suveranii noştri,/ Regi cu scufii groase de lîna/ Îndesate pe cap sa nu-i prindă răceala,/ Vor sta uitaţi pe cîte-un pătrăţel oarecare/ La marginea tablei de şah./ Cît e ziua de mare/ Vom dezvolta strategii subtile,/ Vom sacrifica armate întregi/ Şi către seară,/ În plină glorie/ Vom îndesa în buzunare/ Regine şi regi,/ Nebuni, pioni, cai şi turnuri de-a valma/ Şi cu tablele grele sub braţ,/ Obosiţi şi mult mai bătrîni,/ Cu aceleaşi dureri în suflet şi-n oase,/ Vom merge să ne bem ceaiul de tei/ Şi, cu gîndul aiurea,/ Să ne-mbrăcăm halatele roase”.        

Ioan Holban

Revista BUCOVINA LITERARA,

                           ianuarie-februarie 2011

***

În cartea „Noaptea, târziu – alte false poeme”, continuînd în nota dominantă din volumul „Capăt de lume – false poeme”, Ion Maftei (Flavus) ştie, şi reuşeşte să-şi exprime cu o mare calmitate şi consistenţă trăirile lirice fundamentale, trăiri acumulate de-a lungul timpului şi redate acum în aceste volume de poezie.”Cu ochii încă plini/ De luceferii nopţii,/ În braţe cu stele şi lună,/ Aştept ivirea primilor zori/ Şi zilei ce vine/ Să-i dau şi eu lumină/ Din lumina bună şi caldă/ Care mi-a scăldat copilăria/ Şi cu care, încrezător,/ Am plecat înspre lume./ (Iluzie, p.10) Am citat acest poem situat în prima parte a cărţii pentru faptul că îl consider un fel de ars-poetica sub care îşi construieşte, temeinic, calm şi fără contorsiuni lingvistice inutile, Ion Maftei (Flavus) toate poemele. Cu o modestie nedisimulată, autorul îşi ia drept scut de pază un subtitlu …alte false poeme … nu ca o măsură de precauţie, ci doar ca un semn de preţuire faţă de marii poeţi ai literaturii române şi universale, faţă de creaţia lor. Poetul Ion Maftei (Flavus) este convins că „o silabă din cuvintele mele” va fi ghid pentru „cei care vor să ajungă/ La capătul lumii” într-o călătorie , desigur imaginară,  aşa cum imaginară, deci şi iluzorie, este propria sa călătorie prin timpul măsurat mereu de ceasul de la Universitate sau, şi mai sigur, de ceasul din inima sa. Ion Maftei (Flavus) se caută mereu în trecut, în copilărie, în satul natal, în înaintaşi, adică este o adevărată reîntoarcere la rădăcini, loc de unde îşi extrage esenţa lirică. Adesea, însă, constată cu o profundă tristeţe (pentru că poemele lui sunt dominate de o subtilă tristeţe) că reversibilitatea este generatoare de asemenea stări. „Haide acum/ Să fii iarbă curată şi moale/ În care să zburde iezii jucăuşi,/ Iarba sub care adânc/ Dorm fără vise cei duşi.”(Haide acum …p.15) este îndemnul- simbol, îndemnul-efigie spre o anume stare de linişte şi de împăcare în faţa veşniciei, în faţa înţelegerii pacifiste, cu timpul trecut dar şi cu vremurile viitoare, în care omul este un fir de iarbă şi nimic mai mult…(…)

Emilian Marcu

CONVORBIRI LITERARE,

februarie 2010

***

                FÂNTÂNA CARE ŞI-A BĂUT IZVORUL

(…)Poetul este, şi aşa trebuie să fie, un donator de sânge şi asta îl singularizează, îl scoate din grup făcând din el o entitate neliniştită şi vulnerabilă. Aşa se explică înclinaţia lui Ion Maftei(Flavus), în versurile sale , către singurătate, tăcere, stări emotive crepusculare, meditaţie sub aripa nopţii, sau,  cum spune mai bine el însuşi:”Suflete fără somn,/ Stăm pe marginea nopţii, /Ştim că atât se mai poate.”(p.72). Există, deci, o puternică senzaţie a facticităţii, a risipirii poetului în lume, pe care autorul volumului Noaptea, târziu… n-o ascunde: „Am fost cuvântul rostit cu sfială/ Şi care s-a făcut,/În cele din urmă, tăcere.”(p.7).

(…) Mai dominant, însă, în poemele volumului Noaptea, târziu, ne pare a fi sentimentul de alienare existenţială pe care omul îl încearcă în faţa nepătrunselor legi ale universului. Pentru poeţi, faptul că nu au aripi este similar cu o ratare. Trecerea prin viaţă îi pare un efort nefinalizat,forma consumă esenţele: „De-atunci acolo am rămas să fiu/ Semn de adâncă mâhnire – /Fântâna care şi-a băut izvorul”(Izvor şi fântână, p.21).

De multe ori angoasele noastre nasc dintr-un război al cuvintelor, sau dintr-o nostalgie a Facerii pe care cuvintele o însumă: ”Cuvintele se ascund/Să nu mai fie gândite,/Să nu mai fie spuse,/Să nu mai fie scrise,/Să se facă o linişte mare/Din care să se nască/Tăceri fără margini” (Nici un cuvânt,p.66).

Sunt în volum şi spaţii de înseninare. Nu se poate altfel, căci poezia nu e un linţoliu, ci un zbor. Ne oprim la unul din acestea, dar mai sunt şi altele:”Argintul din lună / Cade uşor pe urmele noastre,/Ne caută chipul/Să-l facă lumină,/Ne caută gândul/Să-l facă poveste,/Sufletul ni-l găseşte,/Senină mirare,/Şi-l face în taină/Poveste, lumină/Şi-ndelungă visare” (Senină mirare, p. 164).

Poetul Ion Maftei e un om ca toţi oamenii. Uneori ne fură gândurile nerodite şi le pune în versuri. Suntem miraţi şi bucuroşi pentru el şi pentru noi !

VIOREL DINESCU

Revista PLUMB, iulie 2010

***

(…)„Poemele lui Ion Maftei (Flavus) îmbracă forma unui lirism curat, adânc, natural, încât impresia cititorului este cea de împlinire şi desfătare sufletească, de întîlnire cu literatura poetică sinceră, zămislită de un har impregnat de afectiv, de virtutea echivalentă cu binele şi frumosul ce decurg dintr-o viaţă interioară bogată în spirit, dar şi din contradicţiile generate de lumea exterioară.

(…) Obsesiile tematice ale lui Ion Maftei (Flavus), care revin cu insistenţă în poemele sale, sunt cuvântul, timpul, destinul, viaţa şi moartea, bucuria şi tristeţea, într-o derulare esenţială ca “un amestec ciudat de iubire şi plâns”, gânduri şi idei care dau profunzime versurilor prin autenticitatea trăirii interioare. (…) “Diseară voi scrie-n jurnal / Ca bătrânul poet Horaţiu /  Eheu! fugaces … labuntur anni / Vai, ce repede zboară anii …/Şi printre corăbii bătrâne /Trase la cheu /Singur pe punte uitat voi rămân/ Eheu …”

Se observă, de asemenea, preferinţa poetului pentru formele armonioase, un fel de veneraţie împinsă spre asceză, un travaliu obsedat de disciplina solitudinii, de aici transparenţa şi puritatea verbului, simbioza dintre sentiment şi expresivitate. (…) Poezia lui Ion Mafei (Flavus) reprezintă o nesfârşită stare emoţională, după cum nesfârşite pot fi reverberaţiile ei.

Nicolae Busuioc

                        REVISTA ROMÂNĂ,

septembrie 2008

***

                FLAVA ARVA ET FLAVUS

                    (Câmpiile aurii şi moneda de aur)

(…) Ion Maftei (Flavus) e un raţional care în veşmântul tristeţii se simte apărat, fără a se teme că ar putea deveni vulnerabil.”Parcă a fost o poveste,/ A fost parcă un vis, / Parcă a fost o  nălucă / Gata mereu să dispară, / Mereu gata de ducă, / A fost o prea frumoasă veste, /

Un cântec, tainic urzit / Din  vraja unor armonii celeste… / A fost parcă un vis, / Parcă a fost o poveste.” (Noaptea, târziu…pg. 188)

(…) „Capăt de lume” nu e un finiş, cum grăbiţi poate, am putea crede. E o stare unică, posibil repetabilă, care prin avatar, e când topos cu rădăcinile în existenţial, când sfârşenia aceea pe care n-o poate nutri decât extazul în faţa clipei pe care o gustăm puţin, dar ca s-o oprească nu a fost nimeni în stare. Poetul nostru e un pansiv, fiindcă, mai înainte    de toate, observă stăruitor  toată mişcarea din juru-i. La lumina zilei. După înserare, amintirea diurnă se preface în pretext de reflecţie. Şi pe măsură ce înaintezi în noapte, oboseala scade şi vine clipa aceea, târzie, când numai judecata arde. (…) „Noaptea târziu, / Pe-nchipuite  fuse orare / Ceasurile toate / Bat fără-ncetare / Aceeaşi secundă / Şi nu mă lasă să trec, / Sleit de puteri, / În ziua de mâine / Şi nici să mă-ntorc şi să plec / Spre veacul de ieri…/ Noaptea, târziu, / Ceasurile toate, / Vrând să ascundă / Timp şi uitare, / Bat fără-ncetare / Aceeaşi secundă.” (N.T., pg. 8). În asemenea ambianţă îţi poţi permite să fii indiscret, ascultându-i confesiunea: „Aud cum ultimul cântec / Se preface-n tăcere / Şi nu ştiu unde eşti.” (N.T., pg. 80)

(…) Tristeţea din versurile lui Ion Maftei (Flavus) nu este o manieră. Tristeţea lui este umană şi de aceea n-o exacerbează, ne-o aminteşte numai ca pe ceva firesc.

Cărţile de poezie ale lui Ion Maftei (Flavus) produc puternice impresii cititorului avizat, superficialul neavând ce cărări să bată pe „câmpiile aurii” ale poetului. (…)

Gruia Novac

                         BAAADUL literar,

februarie 2010

***

(…) Fiecare carte a lui Ion Maftei – Flavus reprezintă un şir de mărturisiri şi bucuria tăcută a vieţii care guvernează tot ce se află în preajmă : bătrânul cireş din coastă, floarea de măr, firul de iarbă, spicul de grâu, frunza galbenă a toamnei sau zăpezile sub care stă uşor adormită pădurea.. (…) Dar peste toate tronează parcă singurătatea omului de azi (…) Sunt singur/ Şi mi-i urât (Eşec,157) este mărturisirea cea mai dureroasă şi cea mai adevărată.(…) Poezia lui Ion Mfatei – Flavus este o apă lină care vine din multe generaţii, poetul fiin doar purtătorul lor de cuvânt. Şi se ştie că apele line sunt adânci. Lipsită de gesturi largi şi de felurite podoabe, înțelegem că această poezie se rupe dintr-o aparentă linişte, că în ea se zbate un suflet biciuit de întrebări, copleşit de cuvântul spus cu zgârcenie. Este o poezie realizată sub semnul şi la izvoarele unei mari tristeţi (…) Observ că laboratorul poetic tăinuit, cuvintele lui Flavus nasc tăcere, iar tăcerea aceasta naşte veşnicie.(…) Cămaşa de iarbă a poetului este cămaşa morţii, pe care o vom îmbrăca fiecare când ne vom găsi un loc în vecinătatea veşniciei.

Ion Popescu – Sireteanu

Revista CRONICA,

ianuarie 2011

***

DIN ETER ÎN ETERN

Ion Maftei (Flavus), cunoscut om de radio,ne-a  dat prilejul să constatăm că dintr-un laborator, pe care-l ghicim exigent și viu, ies la iveală cărți de cea mai aleasă calitate. ”Capăt de lume”, ”Noaptea târziu…”, ” Mâine…” și, în 2012, ”Sufletul singur…” sunt încântătoare confesiuni lirice, caligrafiate în ceasuri de tihnă si trimise spre  noi pentru a media pe seama vieții și a morții, a rostului omului în lume sau, metafizic aproape, a locului nostru în universul larg. (…) Poetul redescoperă taina liniștii dintre vorbe : ”Cuvintele (…) din nou se fac tăcere / Sub care se asund lumile toate”, pentru a putea deschide calea către celălalt : ”Cuvintele tale / S-au făcut și ele tăcere / Cum ale mele de mult s-au făcut…” De aici e lesne de rostit o litanie : ”O, Doamne, Doamne Sfinte, / Așteptăm la picioarele Tale / În veșnicie / Și ne rugăm fără cuvinte.”(…) „Falsele poeme”, cum își subintitulează Ion Maftei (Flavus) fiecare dintre volumele de poezie de până acum, sunt în realitate emoționante confesiuni, trimise nouă fără urmă de încrâncenare ori de căutare cu orice chip a insolitului.

Ioan Dănilă

Revista ATENEU, aprilie 2013

          Ion Maftei (Flavus), Umbra aşteptării (din nou, false poeme), Editura Junimea, Iaşi, 2014, 210 p. Cu aparat critic.

Construită temeinic, această nouă carte de poeme, Umbra aşteptării, a lui Ion Maftei (Flavus), aduce cititorului un nou set amplu de poeme, odată cu „ Bucuria prea bună şi curată,/Care şi nouă/ Cu binecuvîntare/ De la-nceputuri ne-a fost dată/ Din mila prea Bunului Tată,/ Ne rugăm/ În veci să ne fie/Lumină neînserată…” aşa cum remarcă în poemul Lumină neînserată, poem ce încheie această carte. Bogăţia specifică aceluia născut în satul Bogata, nici că se putea numi un sat mai frumos şi mai adevărat ca acesta, este transmisă cu asupra de măsură cititorului, cel pentru care Ion Maftei (Flavus) cu modestie trudeşte să aibă sufletul bogat. Fie de la microfonul Studioului de Radio Iaşi, unde a lucrat o viaţă şi a dat multiple şanse tinerilor scriitori de a se afirma, fie ca profesor la un liceu din Iaşi unde a şi înfiinţat cenaclul „Prima verba”, Ion Maftei (Flavus) a ştiut să împărtăşească şi să dăruiască din prisosul său de bunătate, asumîndu-şi sarcina de mecenat literar. Cele şase cărţi de poeme şi proză dovedesc faptul că a ştiut să şi construiască pentru sine, deşi a făcut-o cu un fel de modestie specific ţăranului român, cu o anume sfială, care nu totdeauna a fost astfel receptată. „Toată poezia lui Ion Maftei (Flavus) pendulează între mîine şi azi, parcă pentru a fixa definitiv un ieri al vîrstei de aur; acestea sunt imaginile-pivot unde se topesc amăgirile trecutului şi vanităţile de nu-se-ştie-cînd şi unde se (pe)trece secunda vremii omului. ”Mâine e gata cămaşa de iarbă/ În care vom aştepta fericiţi/ Întâlnirea cu veşnicia.” scrie, cu multă aplicare şi competenţă, criticul şi istoricul literar Ioan Holban, unul dintre cei mai rafinaţi cunoscători ai fenomenului literar contemporan românesc. (…) Despre sat, despre această eternitate a matricei, scrie în poemele sale, fără să se grăbească, Ion Maftei (Flavus), cu temeinicie şi, mai ales, cu multă răbdare, ştiind că un templu durabil se face cu aşezarea perfectă e fiecărei cărămizi.

„Timpul meu doarme/ În toamna lui târzie/ Şi visează urât,” ne avertizeadă poetul din unul dintre poemele din această carte ştiind că „Vântul aduce toate negurile-ncoace,/ Orizontul se-neacă,/…/ Timpul şi gândul de tot s-au oprit/ Şi nici dimineaţă, nici noapte/ Nu se mai face”, anunţînd o anume solidificare, pînă la împietrire a timpului dar şi faptul că timpul este foarte răbdător cu omul, ca şi gîndul. Ce se remarcă, în mod special, dincolo de frumuseţea versurilor din poemele sale, în această carte ca şi în celelalte? O perfectă cunoaştere a limbii române, o stăpînire a sensurilor cuvintelor, ceea ce nu prea se mai întîmplă în lirica acestor vremuri, cînd poeţii tineri, mai ales, în sfidarea limbii române, aruncă la „plesneală”, cum se spune, cuvintele, doar, doar, vor reuşi să şocheze cumva, dacă nu prin idei, prin poezie, cel puţin prin alăturarea de cuvinte, ale căror sensuri nici ei nu le cunosc îndeajuns. De asemenea se remarcă frumuseţea limbii şi acurateţea ideilor. „ Vă aştept pe toţi” ne avertizează poetul „ De câte ori a cântat ciocârlia/ Acolo am fost, să mă bucur,/ Cerului să mă închin”.

Emilian Marcu

CONVORBIRI LITERARE,

Septembrie, 2014