Pentru viitoarea mea carte intitulată: Interiorul liricii. O cercetare gnoseologică asupra poeziei române începând cu Nichita Stănescu, am elaborat o metodologie unitară de abordare, bazată pe niveluri de profunzime  gnoseologică (pe care am prezentat-o în revista „Poezia”/ iulie-septembrie 2014). Din acest punct de vedere, după părerea mea, opera unui poet se poate situa: în aparenţă (plină de locuri comune), în esenţă (cu întrebări şi răspunsuri privind sensul existenţei) sau în imaginaţie pură (ludică, reverioasă, onirică, de sorginte mitologică, religioasă ori de o fantezia neîngrădită). Poetul poate privi, sau chiar trece de pe un nivel gnoseologic pe altul.

Nichita Stănescu se plimbă prin toate nivelurile. Stând în aparenţă, poetul simte cum toată lumea exterioară se mută în interiorul său, esenţializându-se: „Şi simt cum gravitaţia se mută/ în mine însumi, din afară/ şi brusc pe globul inimii îmi cade/ lumea, când trupul încă-mi zboară.” (Cântec – OUL ŞI SFERA /1/)

Acum pătrundem în esenţa lumii nichitastănesciene, structurată pe trei paliere: numerele, cuvintele şi necuvintele.

1. Numerele

Numerele, ca proporţii, nu divulgă o structură matematică a lumii, dar o constituie. Pentru Nichita Stănescu, orfic de data aceasta, contează numele numerelor (cuvintele), care sunt asociate insistent cu noţiuni ori categorii. În aceste sintagme lirice oculte, misterul genezei se exprimă astfel: „De la zero la unu, de la nimic la punct/ se întinde miracolul” (Un om de cal – EPICA MAGNA/2/).

Unul, acum nu e întregul, ci partea, unitate a întregului, întrucât cifrele nu pot acoperi TOTUL/ COSMOSUL, care reprezintă mai mult decât suma părţilor sale constitutive (Unul cu majusculă): „Există o singură viaţă mare,/ chiar şi cifra unu face parte din ea” (Metamorfozele – EPICA MAGNA).

Lumea numerelor se constituie într-un microcosm guvernat de forţe nucleare extrem de puternice. Ele reprezintă primul stadiu de aglutinare al universului liric nichitastănescian: „Numerele sunt numele punctelor./ Ele sunt numele celor mai mici existenţe,/ punctele” (Aleph la puterea Aleph – LAUS PTOLEMAEI/ 3/).

2. Cuvintele

De la microcosmosul numerelor la universul uman, trecerea o fac tocmai cuvintele, care aprofundează semnificaţia numerelor. Geneza număr – nume este concepută astfel: „Punctul cu viteza cea mai repede/ este tatăl tuturor punctelor./ Numărul său, care e numele său/ este tatăl tuturor ideilor” (Aleph la puterea Aleph – LAUS PTOLEMAEI).

Orice idee începe cu litera A, literă „borţoasă de toate literele”. Dar cuvintele nu pot comunica întregul sens al lucrurilor desemnate. Tragedia comunicării, înţeleasă astfel, este trăită paroxistic de poet: „Cuvintele – tristele/ jumătate timp – jumătate lucruri,/ atât de lucruri încât/ nelămuresc timpul, / atât de timp / încât adumbresc lucrurile” (Împotriva cuvintelor – LAUS PTOLEMAEI).

Sensul cuvântului o ia uneori înainte, alteori rămâne în urma obiectului denumit. Prin conotaţiile lor aluzive, cuvintele generează, manevrate oniric de fantezia dictatorială, lumile imaginare simultane. Se ajunge la libertatea de dragul libertăţii, stadiu de la care abia începe creaţia. Deşi teoretizează creaţia lirică de la concepte la imagini, Nichita Stănescu, din fericire, nu uzitează prea des de această poietică şi tocmai din acest motiv este un mare poet.

Nichita Stănescu adoră şi devoră cuvintele, e stăpânul dar şi robul lor: le alintă, le admonestează, le mângâie – ca şi cum ar avea substanţă – se proclamă „învingător” în lupta cu sensul lor imanent, ori se lasă copleşit de frumuseţea şi nemărginirea lor. Cu ele construieşte, mai mult în joacă, „lumi simultane” şi iluzorii: „Dorm într-un pat dintr-o mansardă/ în lumea simultană patul meu/ e jumătate într-un zid/ jumătate-ntr-un motor;/ şi-n lumea cealaltă, simultană, plouă/ şi năpădesc ciuperci” (Certarea lui Euclid – LAUS PTOLEMAEI).

Simultane sunt şi „prezenţele” strămoşilor în trupul poetului – sufletele lor în sufletul său, privirile lor în privirea sa – din desfăşurarea verticală a ochilor lor suprapuşi s-ar putea reconstitui coloanele globulare din tablourile lui Ţuculescu. De altfel, imagini picturale găsim la tot pasul în poezia lui Nichita, îndeosebi din registrul suprarealist: timpane şi ochi cu dinţi, suliţe etc., în general fragmente ale lumilor dezagregate de trecerea timpului.

În amalgamul lumilor simultane, exterioare şi interioare eului, nu există ierarhie ori transcendenţă: “dar numai gândul că ceea ce ceea ce este sus –/ este aidoma cu ceea ce este jos –/ că orice azvârlire nu are direcţie / că orice lepădare e statică …” (O confesiune – EPICA MAGNA).

Uneori, universul relativist al cuvintelor păstrează legături tot mai slabe cu realitatea. Cuvintele nu pot exprima fidel obiectele, semnificantul şi semnificatul nu se suprapun. Edificiul liric stănescian devine inconsistent. Legea fundamentală e destrămarea – manifestată simptomatic prin deplasarea spre roşu a liniilor spectrale sentimentale – eul înstrăinându-se de sinea lui: „Deplasarea spre roşu, mereu, mereu aceeaşi deplasare/ spre roşu/ o, linii spectrale ale vieţii mele,/ îndepărtare secretă şi perpetuă/ a insului de sine însuşi…” (Axios, Axios – LAUS PTOLEMAEI). Oricum: „În străfundul fiecărui lucru nu există/ până la urmă decât un cuvânt” – (Foamea de cuvinte – OUL ŞI SFERA)

Alteori cuvintele construiesc lumea iar literele sunt nişte zei: „Născut dintr-un cuvânt îmi duc înţelesul/ într-o pustietate divină.// (…)// Cu harul vreunei silabe/ urnesc din înţepenire, întruna,/ golurile sferice şi alte goluri/ aidoma lor, şi fără de margini.” (Confundare – OUL ŞI SFERA)

„Zeul A, zeul E, zeul I/ dovedesc c-am murit în trecut.” (Cântec – OUL ŞI SFERA)

Dincolo de inconsecvenţele şi contradicţiile cosmosului sau haosului liric nichitastănescian se pot detecta germenii unor încercări de structurare în forme geometrice. Suma imaginilor unui obiect, din infinitele lumi simultane, tinde să ocupe o sferă. Iar sfera, prin veşnica-i rostogolire, generează viaţă şi moarte. Suferinţa şi neantul sunt şi ele atribuite formei sferice: „Aici e singurul loc tragic/ pentru că domneşte unu,/ iar nu zero,/ pentru că domneşte singurătatea,/ iar nu nimicul,/ pentru că domneşte moartea,/ iar nu nefiinţa” (Contemplarea lumii din afara ei – EPICA MAGNA).

În consecinţă, poetul visează un pământ plat (LAUS PTOLEMAEI), o formă în care timpul şi moartea să fie abolite. Mobilul neliniştii poetului devine acum teama de sferă. În lumile simultane nivelele posibile de ordonare/structurare încearcă să convertească sfera în trei plane paralele cuprinzând: numerele, cuvintele şi necuvintele.

3. Necuvintele

Tărâmul necuvintelor se instaurează în golul neexprimat de cuvinte şi care este chiar cel al esenţelor nemanifestate. Necuvintele nu pot fi numite. De aceea, “mai marele peste vorbire” nu are gură. Ele se exprimă prin fapte. Poetului nu-i rămâne decât posibilitatea de apropiere de necuvinte, arderea totală la limita imposibilului: „Să cauţi un cuvânt ce nu există / Un cuvânt pe care l-ai auzit, şi brusc/ simţi că nu există” (În grădina Ghetsimani – NECUVINTELE/4/). În lumea necuvintelor, fantezia devine totală, sugestiile, aromele, cu alte cuvinte poezia şi lumile simultane sunt în largul lor.

Cu toate că în lumea necuvintelor avem libertate absolută, pentru a exprima cam ce pot ele, apelăm tot la cuvintele decretate ca imperfecte: “Urcă moartea ca apa atrasă de lună/ Viaţa mea pluteşte deasupra ca o arcă / Din mine se va salva numele meu” (Mai puţin decât a fi – EPICA MAGNA).

Într-o altă viziune, în centrul universului e Pământul-ou clocit de Regele păsărilor, într-un spaţiu atemporal: „Aici în pietre unde totul este dur,/ unde timpul poate fi pipăit,/ unde trecutul pare a nu exista,/ unde viitorul nu poate fi imaginat,/ se află sala tronului./ Aici stă regele păsărilor –/ el este orb, este mut.//(…)// Regele păsărilor stă pe un tron în formă de ou./ E chiar pământul pe care-l locuim./ Regele păsărilor îl cloceşte.” (Transparentele aripi – OUL ŞI SFERA)

Dacă am intrat în esenţa universului nichitastănescian printr-o irumpere a lumii exterioare spre exterior, aşa cum am văzut în poezia Cântec (OUL ŞI SFERA), tot aici avem şi o ieşire spre aparenţă dar mai ales o alunecare spre imaginar, printr-o ninsoare cu ochii care privesc în aceste direcţii:  „Dar ninge. Ninge cu ochi de peşti,/ cu ochi de şerpi, de câini./ (…)/ Ninge. Şi ochii se sparg, lăsând afară/ vederi de piatră, privelişti marine,/ înfăţişări ale lumii afară de sine,/ micşorată, fugară./ (…)/ Ochi mari. Din ce în ce mai mari, până se sfarmă./ Ochi cu pupile negre lăţindu-se-ntr-una,/ cât fereastra-n care bate luna,/ ochi cât zidul. Ninge. Ochi cât turla. Ochi de iarnă.” (Ninge cu ochi – OUL ŞI SFERA)

Imaginarul nicitastănescian stă sub semnul ludicului şi este foarte mult dezvoltat. Dăm un singur exemplu: „Şi-am zis verde de albastru,/ mă doare un cal măiastru,/ pe care mă ţin călare/ cu capul la cingătoare,/ cu călcâiul la spinare/ şi cu ochiul în potcoave,/ şi cu inima-n silabe” (Frunză verde de albastru – OUL ŞI SFERA)

*

*     *

În lumea sferică a suferinţei, poetul trebuie să existe pentru că: “Nimeni n-are nevoie de el/ dar fără el nu se poate”. Şi nu se poate întregi nici sfera liricii noastre moderne fără Nichita Stănescu. Lui i se datorează – aşa cum remarcă Ion Pop „degajarea de poncifele limbajului din deceniul al şaselea”./5/

De la Arghezi încoace, când nu rătăceşte prin abstracţiuni, Nichita Stănescu, sub unghiul inventivităţii limbajului, este cel mai mare.

Acolo unde poetul se află acum, în lumea necuvintelor  sale,  numele său se rosteşte Ne-Nichita cel Ne-Stănescu. Necuvintele numelui său spun totul despre Nichita Stănescu, tot misterul şi inefabilul pe care-l întruchipează versurile sale, pe care nu le-au putut rosti nici el însuşi, nici criticii şi cu atât mai puţin eseul de faţă.

Note::

1. Nichita Stănescu – OUL ŞI SFERA (Ed. Pentru Literatură, Bucureşti, 1967)
2. Nichita Stănescu – EPICA MAGNA (Ed. Junimea, Iaşi, 1978)
3. Nichita Stănescu – LAUS PTOLEMAEI (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1968)
4. Nichita Stănescu – NECUVINTELE (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969)
5. Ion Pop – NICHITA STĂNESCU (Ed. Albatros, Bucureşti, 1980)