Carolyn Mary Kleefeld, poetă, prozatoare şi artist plastic, devine cunoscută cititorului român prin volumul Zori hoinari (Editura Limes, Cluj, 2013, ediţie bilingvă, în româneşte de Olimpia Iacob, cu o prefaţă semnată de Alexandru Zotta). Poeta s-a născut în Catford, Anglia, a crescut în California, a studiat arta şi psihologia. Pictează, scrie şi, aspect relevant, locuieşte într-o vilă pe marginea unei stînci spălate de valurile Oceanului Pacific, în Big Sur, California, aflîndu-se aşadar într-un dialog permanent cu Majestatea sa Natura.

Prin prisma acestui dialog cred că trebuie privită poezia sa. Dacă alţi poeţi cutreieră mările şi oceanele lumii pentru a aduna în fagurii versurilor imagini şi înţelesuri, ea se lasă încîntată de depărtările care o asaltează, de limbajul acestora. Carolyn Mary Kleefeld traduce în versuri frazele fără virgule ale zbuciumului acvatic, ale acordurilor naturii vii şi caută sensuri în dinamica elementelor. Versurile, pare să ne amintească poeta, sînt ecouri ale răsuflării divine atît de pregnante începînd cu primordialul „Fiat lux!”, imperativ şi vers în acelaşi timp: „Suflarea umedă a Domnului/ însufleţeşte întunericul sfînt./(…)/ Frunzele bat în gălbui,/ şi verde şi roşu,/ sînt ca poemele sfărîmicioase,/ sînt stele desprinse din anotimpuri./ Rimele lor pline de culoare/ sînt covor aşternut plimbărilor noastre.” (Sfărîmicioase poeme).

Poezia sa are o notă de vitalitate. Autoarea este o expansivă, dar nu practicînd asaltul, ci delicateţea. În poezia sa asistăm la o cucerire feminină a lumii, fără zgomot de armură, fără expediţii sîngeroase şi tumultuoase. Arma sa este de altă natură, e sporul de lumină pe care, prin poezie, îl aduce lumii. Constatările acestea sînt consemnate pe marginea poeziei de la începutul volumului. Poezia în cauză sintetizează, după părerea mea, arta întregului volum şi viziunea asupra relaţiei poet-poezie. Se intitulează Stînd pe loc şi o reproduc integral: „Spiritul meu se pleacă adînc,/ sorbind din fîntînile copacilor.// Veşnicia se zămisleşte/ în răsuflarea mea,/ în adierea de vînt.// Din văpaie mă înalţ/ către nori – reînviată.// Şi vîntul îmi suflă privirea fugară/ tot înainte/ spre marea lucindă.// Pădurile dansează în acord deplin/ cu lumina prinsă în jocul umbrelor.// Din nou răsuflu greu/ şi pretutindeni,/ stînd pe loc”.

În versiunea propusă de Olimpia Iacob, poezia scrisă de Carolyn Mary Kleefeld apare cititorului român ca o voce familiară. Îi regăsim în versurile acestea pe marii poeţi români dedicaţi fascinaţiei naturii. Şi nu de nostalgia reîntoarcerii la natură e vorba, ci de o redescoperire a unui spaţiu placentar în care fiinţa îşi petrece timpul dat. Aici poeta ascultă muzica materiei, ia pulsul ritmurilor vegetale şi transformă totul în comprimatele sonore ale textului. Poezia salvează efemerul, culege sensurile jur-împrejurului în condiţiile în care fiinţa umană trăieşte nostalgiile paradisului pierdut, căutînd zorii armoniei şi ambrozia aspiraţiei la veşnicie: „Ia-mă, cuprinde-mă/ în acea fărîmă de neant/ împlinită simţindu-se/ fie şi doar pentru o clipă.” (Acea fărîmă de neant).

Poetului îi este dat să caute mereu ceva ce nu poate fi găsit, „ceva ce nu avea să fie”. El se dematerializează cu fiecare vers scris, devine spirit. Un simplu copac e suflet, le ştie pe toate, iar cîntecul său e auzit cu inima. De aceea poeta e în căutare, ea tînjeşte după un „cînt neauzit”: „Şedeam alături cutremurîndu-mă/ din pricina grămezii slobozite de sus/ şi apoi m-am aşezat/ sub un copac înlăcrimat/ care le ştia pe toate.” (Un cînt neauzit).

Contopirea în sînul naturii se face uneori în cadrul rece, dar pur, al iernii, amintind de Toma Nour al lui Eminescu. Sufletul, delegat de poetă să o reprezinte în faţa Judecătorului, se eternizează aici în formă de „poetic melody”, de cîntec nestăvilit care dă aripi văzduhului: „Rîul iernii îmi ţine sufletul/ în curgerea lui cu răceală,/ cînd mă poartă/ odată cu alte crengi rupte şi rătăcite/ spre marea nemărginită.” (Rîul iernii).

Poeta se înclină în faţa „corolei de minuni a lumii” la fel ca poetul nostru Lucian Blaga. Taina creaţiei este un ţărm intangibil. Dar ţărmul acela poate fi atins de degetele care mîngîie strunele lirei, pe sub acel ţărm stîncos poate colinda perechea de îndrăgostiţi. Acceptînd puterea incomprehensibilului, fiinţa care pare destinată logodnei cu vidul se lasă înfăşurată în „stelele căzătoare ale nopţii”, salvîndu-se astfel de la nimicnicie, ca în această rugăciune adresată, nu Creatorului, ci Creaţiei, din finalul căreia citez: „O, iubite leonin, din depărtări –/ cuprinde-mă în braţele tale,/ în fructele exotice/ ale necunoscutului.” (Rugă creaţiei). În versurile Carolynei Mary Kleefeld se adună semne ale unei prezenţe învăluite de mister din lumea înconjurătoare. Poezia lasă să se audă, vie, respiraţia Divinităţii, ea este un elogiu al creaţiei divine, al naturii, în centrul căreia se află fiinţa, trestia sensibilă înconjurată de miracole. În acest context, eul liric devine elementul unificator, peste spaţiu şi timp. Este invocată atît poezia care a existat, poezia care se scrie, dar şi cea care va veni. Pentru a-şi împlini menirea, poetului i se cuvine singurătatea rătăcirii printre miracole, în lumea nedesluşită, în „poemul nescris”: „Nu te apropia de mine,/ o, vară fluşturatică a paradoxului./ Lasă-mă să aflu,/ cînd mă rătăcesc,/ mugurii împăcării (…)// Ah, da, lasă-mă să fiu/ iubit noptatic al nedesluşitului,/ al poemului ce are să fie.” (Subtilităţi poetice).

Universul poeziei pe care ne-o oferă Carolyn Mary Kleefeld este deosebit de complex. Deseori e străbătut de un fior solar, dar umbrele gravităţii autumnale nu lipsesc. De asemenea, identificăm în poezia sa şi un aspect de altă natură, decît ceea ce include o abordare estetică. Poemele îşi deschid magneţii spre cititori asemenea misterelor parfumului floral din grădini. Eşti atras de acest univers care te farmecă determinîndu-te să te laşi acaparat. Un fior secret iradiază, o misterioasă feminitate empatică te prinde în mreje. Şi înţelegem: totul izvorăşte dintr-un suflet deschis. În arta pe care o practică, puritatea gîndurilor, frumuseţea imaginilor, a materiei sonore ocupă un loc prioritar. Poeta nu neglijează forţa acestui mister care îl cucereşte pe cititor.

Există poeţi care nu se pot situa comod în lumea concretă, pe care materia îi copleşeşte, pe care sensibilitatea acută îi înalţă mereu deasupra celor văzute. Aceştia ezită să se atingă de obiecte pentru a nu fi „contaminaţi” de materialitatea lumii. Sensibilă, fiinţa umană, fir subţire dar atît de esenţial în marea ţesătură a vieţii, constată că lumea are şi o latură hilară, că lumea e imperfectă, sau monstruoasă, cu măşti care acoperă falsul. Realul fiind agresiv, alternativa este misterul pe care îl caută. Carolyn Mary Kleefeld vorbeşte de tigve, de viermi, de o lună ciobită şi caută un topos epifanic, unde spiritul se simte nestingherit de nimeni şi de nimic. Pentru ea, strigătul devine drumul ieşirii din coşmar. Mai potrivit pentru armonia rîvnită este misterul, spre care te poate călăuzi cîntecul. De aceea glasul sufletului caută protecţia armoniei muzicale, cum se observă în aceste versuri dedicate lui Dylan Thomas: „Pădurea mută, întunecată,/ croieşte drum strigătelor sufletului meu.// Atent la ceva,/ străin omului,/ urc acordurile cîntului/ slobozit de flautul tău.// Muzica împătimirii tale/ mă călăuzeşte cu o mînă nevăzută/ spre corul îngerilor palizi,/ îngenuncheaţi.” (În adîncul misterului).

Destinul de muritor favorizează intensitatea sentimentului vieţii. Poeta, cu un sentiment pur de mirare în faţa vieţii, enunţă şansa de a fi viu, de a depune mărturie, de a auzi „suspinele/ celor adormiţi sub iureş –/ uitaţi de stelele de sus.” (Big Sur către Monterey). Dacă respirăm aer şi bem apă, dacă ne nutrim cu vitamine ş.a.m.d., fiinţa este mereu însetată, flămîndă în aceeaşi măsură de frumuseţea lumii. Sentimentele sînt transmise simplu, fără să se pună tot felul de baraje interpretative. În poezia Carolynei Mary Kleefeld, naturaleţea imaginilor şi sinceritatea sentimentelor cuceresc atenţia cititorului. Versurile se îmbibă cu muzica frunzelor, cu aroma ierburilor, surprind imagini memorabile, ca nişte scăpărări de fulgere. Alteori pun în pagină întîmplări multiple. Astfel, spre exemplu, poemele Piaptănul fermecat, Luna albă şi Încercată de soartă sînt eboşele unor tulburătoare „poveşti” despre căutarea dramatică a iubirii.

O poezie memorabilă este cea care încheie volumul unde sentimentul presimţit al trecerii este notat nu la nivelul eului, ci în semnele elementelor din preajmă care se supun firescului asfinţit. Este grădina care se stinge, sînt frunzele sfărîmicioase, sînt umbrele care iau amploare. Pe de altă parte, sugestia esenţială este că Poezia uneşte trecutul şi viitorul, „apele dintru începuturi” şi lumea „razelor viitoare”. Sîntem încredinţaţi că fiinţa va renaşte din cenuşă şi va supravieţui frumuseţii trecătoare a grădinii. Omul îşi regăseşte sufletul chiar dacă tot ce a luminat vremelnic într-un tîrziu se stinge. Şi această regăsire generează un sentiment de bucurie binecuvîntată, întreţinută de certitudinea eternei reînvieri: „În frunzele aurii, sfărîmicioase,/ în ţigla spartă,/ sub arcadele unei istorii apuse,/ s-a ivit sufletul meu, gol în inima turnului/ care se face pulbere al zilei de ieri.// În ungherele întunecoase,/ secretele zac cu buze vineţii,/ aşteptînd să fie reînviate/ de o generaţie înflăcărată”. Poezia adună roua timpului şi o transformă în leac împotriva tristeţii, împotriva disperării: „Vechiul şi noul se contopesc/ în şuvoaiele mele de sînge,/ în apele dintru începuturi.” (Mi-am aflat sufletul). Acesta este şi crezul poetei Carolyn Mary Kleefeld, este plusul liric pe care îl adaugă poeziei universale, judecînd după textele în română ale Olimpiei Iacob.