Platon, în două dintre dialogurile sale, Timaios şi Critias, povesteşte, prin gura lui Critias, despre fabuloasa insulă Atlantida, situată în Marea Atlantică, dincolo de Coloanele lui Heracles: „Această insulă, ne spune Critias în dialogul Timaios, era mai mare decît Libya şi Asia la un loc; din ea, călătorii acelei vremi puteau trece pe celelalte insule şi din acestea pe întreg teritoriul din faţă, ce se afla în preajma acelei mări, pe drept cuvînt numită mare. Interiorul strîmtorii de care vorbim pare a fi o fîşie îngustă de apă, avînd un loc strîmt de acces. Cît pri­veşte pămîntul care înconjoară acea adevărată mare, el poate fi numit, cu deplină potrivire, continent. În insula aceea, Atlantida, s-a constituit, prin puterea regilor ei, un mare şi vrednic de mirare regat, care stăpînea întreaga insulă, precum şi multe alte insule şi părţi din continent. Pe lîngă acestea mai avea în stăpînire, în partea dinspre noi, Libya pînă către Egipt şi Europa pînă la hotarele Tyrrheniei. Această putere, după ce şi-a adunat la un loc toate forţele, a încercat cîndva să supună, printr-un singur atac, întregul ţinut din părţile voastre, dintr-ale noastre şi din cele de din­coace de strîmtoare. Şi atunci, Solon s-a arătat pe deplin întregii lumi cîtă pricepere şi cîtă dîrzenie se află în puterea cetăţii voastre. Într-adevăr, întrecînd pe toate celelalte prin tăria ei sufletească şi prin meş­teşugul armelor, ea a mers întîi în fruntea elenilor; apoi, după ce prin forţa lucrurilor a fost părăsită de toţi ceilalţi, a înfruntat singură primejdii cumplite, i-a biruit pe năvălitori şi a ridicat semn de biruinţă, cruţînd de sclavie pe cei rămaşi slobozi şi redîndu-ne cu mărinimie libertatea tuturor celor ce locuiam din­coace de Coloanele lui Heracles. În timpul ce a ur­mat, avînd loc năpraznice cutremure şi inundaţii, într-o singură zi şi în crîncena noapte ce i-a urmat, întreaga voastră armată strînsă la un loc a fost înghi­ţită de pămînt, iar insula Atlantidei a pierit, scufundîn-du-se în mare. De aceea, încă şi azi, marea de acolo este greu de trecut şi de explorat, mîlul aflat la mică adîncime, care provine din scufundarea insulei, stînd drept piedică”.

Atlantida şi locuitorii ei s-au perpetuat, ne spune tot Critias, în dialogul care-i poartă numele, atîta vreme cît moştenirea lăsată de zeu în sufletele lor s-a păstrat, şi s-a păstrat de-a lungul a multe generaţii, ei s-au supus legilor şi au purtat în inimile lor acel ceva divin de care erau atît de apropiaţi. Aveau, pe drept cuvînt, minţi luminate şi se purtau cu judecată şi smerenie faţă de ceilalţi şi faţă de propria lor soartă. Spu­neau că virtutea e mai presus de orice, dispreţuindu-şi, ei înşişi, propria lor bogăţie, a cărei povară o purtau cu graţie, nelăsîndu-se biruiţi de vraja ei, şi nu şi-au pierdut stăpînirea de sine, ci au mers drept, pe drumul lor. Şi-au dat seama că bogăţia însăşi este sporită prin virtute şi dragoste împărtăşită; şi că, dacă ea e rîvnită şi pusă la mare preţ, ei înşişi vor pieri dimpreună cu toţi ceilalţi. Din această pricină aşadar şi datorită acelui ceva divin ce li s-a păstrat în suflete, bogăţiile lor, pe care le-am descris mai înainte, an continuat să sporească. Dar, cînd partea divină din ei a început să fie cuprinsă de slăbiciune, din cauza desei amestecări cu ceea ce este muritor, şi cînd ceea ce era omenesc în ei a început să predomine, n-au mai fost în stare să poarte povara bogăţiei lor şi şi-au pierdut orice ruşine.

La Ion Hadârcă, cultura şi civilizaţia Greciei antice constituie universul din care îşi extrage seva ce-i fertilizează poezia, de la Ambasadorul Atlantidei (Editura Junimea, 1996) la Gheara de fum (Editura Garuda Art, Chişinău, 2007).

Ion Holban, în Poezia lui Ion Hadârcă, publicată în „Convorbiri literare” nr. 8/2014, apelează la informaţiile din Bibliografia care însoţeşte volumul Dezinfecţia de frontieră (Editura Junimea, 2001), iar comentariul pe care ni-l propune este unul la care subscriem şi-l redăm ca atare: „Biobibliografia lui Ion Hadârcă este aceea a unui rebel, a unui răzvrătit, în răspăr cu proasta alcătuire a lumii; biografia sa jalonează gesturi fără echivoc: părăseşte Editura Literatura Artistică în 1982 „din motive ideologice, neîmpărtăşind politica cenzurii oficiale, care se înăsprise mult în perioada tipăririi în Occident a romanelor lui Soljeniţîn, activizării mişcării «Solidaritatea» din Polonia. Doi ani şomează; se luptă cu cen­zura şi contestă «referinţele negative», în legătură cu volumul Lut ars, prezentate editurii de «unii colegi extrem de vigilenţi»; se în­cadrează în mişcarea de eliberare naţională, «de trezire a conştiin­ţei de neam a românilor basarabeni», fondînd Frontul Popular Creştin din Moldova; este ales şi demisionează din înalte funcţii publice (prim-vicepreşedinte al Parlamentului Republicii Moldova, de exemplu), într-un continuu protest şi în orizontul idealului unionist. În con­textul acestei biografii a luptelor aprige, într-un prezent mereu pro­blematic, al urgenţelor de tot felul şi al gesturilor ultimative, poe­tul n-a publicat decît două plachete de versuri – Zilele (1977) şi Lut ars (1984) –, şi acelea cu mari dificultăţi, alăturîndu-le, în timp, cîteva traduceri şi cărţi pentru copii”.

Notam, într-un alt context, acum mai bine de cincisprezece ani, că Ion Hadârcă este un poet sensibil, uşor clasicist, bîntuit de marile teme dintotdeauna ale poeziei. Nu lipsită de implicare, prin critica adusă unei societăţi bolnave şi prea puţin dispuse de a se îndrepta, poezia sa va rezista totuşi, precum o Atlantida acoperită de toate apele mării, dar mereu prezentă; şi aceasta pentru că, după cum afirmă poetul într-un Sonet pascal: „Nu-n zadar ţinem umbră acestui pămînt/ Noi sîntem prorociţi învierii” (Dezinfecţia de frontieră).

Opinia de atunci şi-a păstrat in nuce actualitatea, îmbogăţindu-se spre încîntarea cititorului de poezie, a poeziei: „acolo Cuvîntul este tăcere/ şi tăcere este Dumnezeu” (Biblia, din volumul Ambasadorul Atlantidei)

Atlantida lui Ion Hadârcă este Atlantida în care, cum narează şi Critias, locuitorii şi-au pierdut partea divină din ei şi n-au mai fost în stare să poarte înalta povară încredinţată de zeu: „Să ne veselim dar titanilor/ să ciupim cariatidele/ de pulpele coloanelor umezite/ şi să lăsăm intrarea în timp/ pe seama ieşirii din minţi” (Cariatida cariind Atlantida).

Rămîne, prin poezie, stăpîn pe cele două imperii, cum aflăm din ultimele două distihuri ale Sonetului Pascal: „Tatăl nostru Ceresc din strădanie smult/ Dă-ne nouă să bem din paharul Tău plin// Şi ne-mparte egal celor două imperii/ Prea Sfinţiilor Tale: Morţii şi Învierii”.

Ciuperca invizibilă din Ambasadorul Atlantidei e faţeta care ilustrează o constantă a liricii lui Ion Hadârcă, lirica angajată, acuzatoare la adresa stării sociale şi politice opresive, ilustrată şi de publicistica abrasarabeană, stare pe care o supune biblicului Anathema sit!

Dintr-un joc de cuvinte, care pare total gratuit, se nasc noi înţelesuri, ce-şi au ca izvor trimiterile culturale: unul mesia samunului speră/ încă-n cămila iluziei Clio/ istorie – arc/ şocuri – stresuri – infarct/ haos Bauhaus Le Corbusier/ lemn de lemn – rug/ cuie de lemn – crist/ lemn – pirogă – lemur/ lanţ – caravelă/ – glob –/ şi U-n-i-v-e-r-s-u-l/ bing – bang.

Ludicul e o practică frecventă în poezia bardului basarabean, totdeauna însoţit de o anume încărcătură semantică.

Cocorii lui Ion Hadârcă desenează naşterea primăverii cu un penel ce pare mînuit de Hokusai, o naştere la care au parte să participe, sigur, numai unii atlanţi: „în pieptul iernii/ s-a înfipt o săgeată/ din care a zburat/ altă săgeată/ din care a zburat/ altă săgeată/ din care a zburat/ altă săgeată…/ şi toate în unghi/ de atac au spart/ apele primăverii”.

În lirica poetului este prezentă şi viaţa sa personală, cu bucuriile, tristeţile şi iubirile dintotdeauna. O poemă de dragoste cu sonuri eminesciene este Litanii la sărutul implacabil.

Sonet gentil argumentează încrederea în forţa versului propriu: Se va vedea că-n poartă aţi opintit degeaba –/ Cînd am compus sonetul atunci v-am descompus.

Călătoria în Grecia, pe urmele antichităţilor ei culturale, filosofice şi spirituale îl va marca liric; Helenice (Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1998) este ofranda depusă pe altarul vechii Elade. Se deschide cu un Pre-Text care se vrea un argument prin care îşi trasează traiectoria ideatică şi poetică: „… În această ordine/ dezordine de idei este foarte greu să atingi propriu-zis imperiul/ copleşitor al ideii, deoarece adeseori/ ideea se pre-textează pe sine însăşi fără/ a se pre-textualiza. Astfel, ca să ajungi/ cu mai multă precizie la esenţa ideii în/ ultima, mai bine zis, în impropria ei/ formă de idee în sine, mereu eşti/ chemat să consulţi pan-ideea… Un fel de/ izvor sau de rîu al lui Heraclit care/ mereu se înrîureşte pe sine, izvorîndu-/se şi din nou absorbindu-se, pentru a se/ purifica instantaneu, niciodată pe nimeni/ să nu-l poată scălda repetarea…”.

Îşi asumă drumul orfic, o cale totdeauna plină de capcane şi furia bacantelor, cum şi afirmă în cîntul dedicat celui care a vizitat Infernul întru salvarea iubitei sale, Euridice: „Primeşte dar ofranda noastră/ şi în nocturnele libaţii/ Mai picură-n aceste naiuri un strop de/ cîntec şi balsam” (Imnul iniţierii sau exerciţii de Orfeu).

Un dialog peripatetic în haină lirică iluminează raportul dintre putere şi creator: Pericle – păpuşarul sau artistul şi puterea punctează, sub masca evenimentelor din perioada războiului peloponesiac din bătrîna Eladă, actualitatea din spaţiul de peste Prut, de fapt, şi dincolo şi dincoace de rîul care împarte arealul românesc. Pericle, întrebat care sînt componentele Puterii, le enumeră: „–Bine, pe unele dintre ele ţi le pot înşira: / acestea-s banii, funcţiile, informaţia/ şi contrainformaţia, arta de a conduce/ şi setea de a stăpîni, birocraţia/ şi structurile administrative – împletite/ ingenios cu frica, sărăcia, manipularea/ opiniei publice, teroarea, trădarea, iarăşi/ banii, funcţiile, predispoziţia/ de a colabora, pur şi simplu, –/ colaboraţionismul… Ce-i mai rămîne/ artistului în aceste împrejurări? Puterea/ scriitorului, să zicem, în ce constă ea/ şi cît costă?”.

La întrebarea Conducătorului Atenei, artistul replică: „– Păi, e aceeaşi dintotdeauna –/ inteligenţa, forţa adevărului,/ incoruptibilitatea, competenţa,/ de asemenea talentul; informaţia, dar/ de alt ordin, plus stilul personal, toate/ conjugate cu autoritatea, popularitatea/ şi tirajele de masă./ Totuşi, precum vedeţi, sînt cam puţine/ tangenţe între aceste două Puteri…/ Numai forţa intelectuală şi o anumită/ inspiraţie, convenţional vorbind!”.

Tot în contextul dialogului, avem şi un autoportret al poetului, între altele fost preşedinte al Frontului Popular din Moldova: „– Mda, am urmărit şi asemenea jertfe./ Scriitorul, mai larg, dramaturgul, dirijorul,/ filosoful, îşi asumă uneori/ responsabilităţile Puterii (fatală clipă/ pentru opera pe care a trădat-o!)/ şi îşi consacră toată energia accelerînd,/ iar uneori şi fructificîndu-şi efortul de/ angajare, să zicem, în procesul de/ Eliberare Naţională. Este inutil să-ţi/ amintesc că, de regulă, roadele acestei/ acţiuni politice le culeg tot alţii./ Martirului, fireşte, glorie postumă!”.

Divinitatea în poezia atlantului îşi revarsă sub soarele grec, fie şi cu zgîrcenie, mirul, ca în Măslinul ca dialect: cu zgîrcenie/ curge/ în poeme smolite/ uleiul divinităţii.

Sînt jocuri de cuvinte care, în aparenţa lor inofensivă au un impact ce înfăşoară o realitate care ne-a marcat istoria: în piaţa modernă/ se vinde morală de ialta/ se vînd gogoaşe de malta/ învelite-n pacte vechi tratate/ despre utilitatea cucutei/ pentru imunizarea/ celui maltratat ialtratat.

Universul Atlantidei este integrat universului anticei Elade: „Hellada, Helios e darul/ Mediteranei vechi remediu/ Altarul Terrei Gibraltarul/ Cu gemenii la sînii Ledei// Hellada Hercule-şi întrece/ Poruncile săpate-n timp/ Milenii două şi-ncă zece/ De cînd te urcă pe Olimp// Hellada albă eleisson/ Ştiu fi-voi Hadesului prada/ Cu-aezii tăi în unison/ Cîntîndu-ţi Axion Hellada” (Irinca Eladei).

La despărţire îşi recunoaşte balansul sfîşietor între cele două mărci spirituale: îmi voi trata amintirile/ sfîşiindu-mă între zeii elini/ şi Treimea creştină/ tot mai singur/ şi tot mai/ pustiu (Sirtaki. Imnul de adio).

Două imperii (Editura Garuda Art, Chişinău, 1998) reafirmă nostalgia clasicistă a poetului, prin apelul la forma fixă a sonetelor, e drept într-o haină modernă, adeseori postmodernă. Sînt constante raportările la marii sonetişti, Petrarca, Shakespeare, Eminescu, Rilke, Voiculescu. Sînt preluate teme, personaje, imagini şi transfigurate în alambicul propriu. Un sonet este dedicat Laurei lui Petrarca: Laura, Laura, cum să-ţi scriu,/ Că şi-n garoafe se face tîrziu,/ Iar în garoafe trăieşte poetul (Laura, Laura).

Hamletian este sonetul Voi fi adaos, ce se merită citat integral pentru frumuseţea şi acurateţea sa tehnică: „Voi fi adaos timpului ori el/ Va fi să mă-nsoţească mai departe?/ Oricum, mă va petrece doar o parte/ În ultima rotire de inel.// Pînă atunci încet mă voi desparte/ De cînepă, de cîinele fidel,/ De patimă, de paşii fără ţel,/ Mă voi desparte pînă şi de moarte.// Căci dincolo, în noaptea de catran/ Nu vor mai fi nici ace pe cadran,/ Nici arcul încordat de căutare// Şi totuşi zmeul timpului, Ghenar,/ Nu-mi va lua răspunsul în chenar:/ A FI ÎN TIMP — ACEASTA-I ÎNTREBAREA”.

În Sonet pascal avem revelaţia Morţii şi Învierii, a celor două imperii ce ne patronează viaţa: „Dacă mieii se nasc şi-i săruta oierii/ Daca-n ieslea cu boi doarme Pruncele Sfînt/ Nu-nzădar ţinem umbră acestui pămînt –/ Noi sîntem prorociţi învierii// (…)// Şi ne-mparte egal celor două imperii/ Prea Sfinţiilor Tale: Morţii şi învierii”. În acelaşi siaj se înscrie Sonet descumpănit, unde-i prezentă sîrma ghimpată ce-a sfîrtecat unitatea naţiunii: „Aşa ne frîngem spiritul cu anii/ Noi – cîmp de lupta-al Crucii şi Satanei// Căci ne-am născut sub cumpăna amară/ Să rupem sîrma de blestem şi geruri// Deşi nu ne-am născut dintr-o Fecioară/ Nici Tatăl Nostru nu ne-aşteaptă-n ceruri”.

Modernismul abordării sonetului aminteşte de Odobescu cu al său capitol din Pseudo Kinegheticos format numai din puncte, puncte sau de Apollinaire şi Caligramele sale ca, spre exemplu, în Sonetul numai sunet.

Poetul este şi un elegiac bine temperat (Sonet cu miez de nuci, Sonet autumnal), vom cita terţina finală din Sonet cu miez de nuci: „Cad nucile (cădere sau cîştig?) / Cad stele găurind catapeteasma/ Şi-alungă-un greier spaimele de frig”.

Sarcastic, ironic şi autoironic, implicat, dar şi deziluzionat, precum profetul Vox clamantis in deserto (un glas care strigă în deşert) este poetul în Teoria stării inutile (Editura Helicon, 1999). În poemul care dă titlul volumului, aflăm despre semnarea Tratatului liber-schimbului/ de cuvinte între cei/ înecaţi cu vaporul cei/ înecaţi cu avionul cei/ înecaţi cu submarinul cei/ înecaţi cu sacul mieunînd cei/ înecaţi cu osul de aur cei/ înecaţi într-o linguriţă de- argint cei/ ce se îneacă la mal şi restul omenirii/ care bine se mai ţine/ de un fir de pai, firul de pai de care se ţine şi Poezia.

Este un elegiac, un iubitor de Ţară întreagă: „Bogat prin două ţări sărace/ Risipitoare de copii/ Eu sînt orfanul care zace/ Sub piatra fără căpătîi// Bogată patrie săracă/ Tot ce mi-ai dat luai cu mine/ Eu sînt mileniul ce pleacă/ Tu eşti minunea ce-l reţine// Suflet păscut de botul fricii/ Cîte voi pierde-n ceas răpus/ Tu eşti cît cuibul rîndunicii/ Eu fără tine aproape că nu-s”.

Nu-i doar un poet civic, este şi un poet al trăirilor intime, al iubirii: „Acest sonet ca trupul tău l-aş vrea,/ Cînd îl răsare lanul către sat./ În primul vers să fie revărsat/ Tot părul tău ce-l piaptănă o stea.// Iar rimele să-i tremure curat/ Ca buzele uscate de călduri,/ Citindu-le nicicînd să nu te-nduri/ Sate atingi de spicul secerat.// Cum sînii cresc la fel de necesari,/ Pe foaia albă nu-mi rămîne loc/ Să te adun întreagă în ghioc// Şi te destrami pe-o margine, dispari,/ Desăvîrşind cu litere de foc/ Terţinele ce n-au avut noroc” (Acest sonet…).

Partea a doua din Teoria stării inutile, Sonetariu preia multe din sonetele publicate în cărţile anterioare şi aproape integral din Două imperii.

Albe cetăţile negre (Editura Garuda-Art, Chişinău, 1999) este cartea cea mai apropiată civic şi implicată integral în afirmarea idealului naţional de unire a celor două Românii. Sînt versuri multe puse pe muzică şi cîntate de regretaţii Doina şi Ion Aldea Teodorovici care au directă chemare la unire, la re-unire.

Întreaga noastră pătimire lăcrimează în Cetăţile albe: „Cu doine lungi, fără hotar/ Cu jalea-n lumînare/ Am pătimit precum mai rar/ Au pătimit popoare.// Cu monastiri gemînd sub var/ Şi pîngărite, oare/ N-am pătimi precum mai rar/ Au pătimit popoare? (…)// Zic, nu dea Domnu-acest calvar/ Nici unui neam sub soare” (6 iulie 1988).

În 1982, sub regimul bolşevic, în răspăr cu aplaudacii epocii, îşi reiterează apartenenţa: Eu sînt cu cel ce nu se lasă/ De mamă, limbă şi pămînt./ În orice lacrimă-s acasă./ Cu orice preţ – eu încă sînt!

Marele strigăt civic şi de angajare socio-politică şi patriotică, în care sîngeră taina Moldovei damnate, este poema Sîrma ghimpată (17 august 1988).

Avem în integralitatea volumului Albe cetăţile negre o poezie angajată, civic mobilizatoare, benefică acelui moment şi necesară pentru trezirea conştiinţei naţionale româneşti (Libertatea, Noi sîntem poporul, Tricolorul voluntar, Suveranitatea, Poetul şi graiul, Îndreptarea drepţilor prin cozi de topor, Numai uniţi uni-vom ţara…). Vom cita integral pe ultima: „Din nou e anul opt’şpte-n Chişinău./ Dar între Dubăsari şi Timişoara,/ Numai unindu-ne, uni-vom iarăşi Ţara.// Aşa// să ne ajute// Dumnezeu!” (27 martie 1992).

Hammurabi codul apei este o frumoasă şi ludică hieroglifă a lui Zeus-Lebădă cucerind pe Leda.

O anume disperare, în umbra Eclesiasticului, vibrează în lirica lui Ion Hadârcă: „Cine te bea/ Acela te vinde// Cine te laudă/ Acela te îngroapă// Cine te înhamă/ Acela te mînă// Cine te soarbe/ Acela te înghite// Cine te jură/ Acela te fură// Cine te pupă/ Cela te surpă//

Cine te sprijină/ Cine? Desfacerea de bine, (28 iunie 1988)”.

Un amar Articol 13 sau Legea absurdului fundamental în care pentru a evita sintagma limba română, se propune limba maternă, limba noastră…; variante ironizate: „Pct.1. Limba de stat este limba noastră./ Limba noastră este limba maternă./ Limba noastră, limba de stat şi limba maternă/ sînt limbi de comunicare între ele.// Pct.2 Limba maternă este limba Mamei./ Limba paternă este limba Tatei./ Limba de comunicare între ei este limba/ de stat între noi”.

Sînt cîteva cînturi ce-l au ca erou liric pe Ioan, alter ego al poetului, strigate cu glas mare de prooroc biblic, pînă la Strigarea lui Ioan întru unire: „Poduri albiţe de flori/ sau dunăriţele braţelor/ pe mureşe strune de nistruire// şoptesc din izvoare de cărţi/ pînă-n rîu de Psaltire:/ dezunitele maluri adună-le// spaimele du-ne-le-n Dunăre –// şi Vino vino UNIRE!” e strigătul-punte ce leagă cele două maluri de Prut.

Cu Dezinfecţia de frontieră (Editura Junimea, 2001), fără a-şi schimba tonalitatea lirică, angoasa existenţială îşi ridică umbra peste un univers care şi-a pierdut reperele, principiile, unde dominante sînt ca în Breviar (I) „principiul iraţiunii universale/ principiul răspunderii neasumate/ principiul dus în vacanţa cea mare// legea respiraţiei întretăiate/ legea organizaţiilor benevole de haos/ legea transparenţei prin apeduct”. În Breviar II, aflăm guvernul unei mîini curate/ guvernul cu două degete/ guvernul pînă la cot.

În tot acest vacarm, nu lipsesc cîteva Clipe mătăsoase: plouă/ peste ziua toată a plouat/ şi i s-au spălat toate oasele/ toate clipele mătăsoase/ zgribulită ziua s-a ascuns/ sub poalele serii/ a plouat adînc/ de s-au răzmuiat tocmai/ cuvintele acestui poem/ că le-am stors/ şi le-am pus la uscat/ sub ochii tăi calzi/ pe foaia curată.

Un dadaism întîrziat, un supramodernism care provoacă zîmbete complice, alternează cu poeme existenţialiste, de profundă angoasă, marcate de expresionism (precum Evanghelia cifrelor infinitului, Vin şi pleacă uitînd.

Şi Dezinfecţia de frontieră ironizează şi vituperează limba comună: „astfel minunata politică externă/ din interiorul intereselor Naţionale/ a cedat cu bucurie tot/ ce s-a putut ceda/ cu condiţia să nu se mai/ retrocedeze niciodată// iar marea ei contribuţie/ în diplomaţia internaţională/ şi-n filologia mondială// este punerea în circuit/ a echilibristei noţiuni de/ LIMBĂ COMUNĂ/ a celor două părţi ale întregului// pentru că pînă astăzi/ tratatele internaţionale/ se semnau în limbi diferite/ iar de azi înainte/ vine limba comună/ şi le semnează/ şi le parafează/ şi le sti-/ pulează pe toate” (Limba comună).

Mişcări apocaliptice şi antropofage (Ninsoarea cu un singur fulg) alternează cu un constant apel la formulări de limbaj stereotipe în maniera teatrului absurd a lui Eugen Ionescu (Legile adesea nelegitime).

Uneori, un sunet stănescian însoţeşte poemul, precum în Între timp.

Iubirea revine ca o stare nostalgică, stare a paradisului pierdut şi recîştigat: apoi amintindu-ne fericiţi/ despre toţi/ despre toate/ ne vom plimba/ pe aleile paradisului/ în doi cu uitarea de sine (În doi cu uitarea de sine).

Pe coperta a IV-a a volumului Arta obsesiei (Editura Fundaţiei culturale Poezia, 2005) notam: Prin Arta obsesiei, Ion Hadârcă face un salt liric, de la poezia civică, la poezia savant-ludică, cu trimiteri şi conexiuni culturale, nu mai puţin social-politice, care ţin de cotidian.

Un lirism al deriziunii, nu fără implicarea în muntele de sare al lacrimii, domină obsesiile poetului basarabean.

Aşa cum «nici un izvor/ nu-şi aparţine/ în întregime/ precum nici un rîu/ de fapt nu mai curge / toate sînt absorbite/ de dragostea mării/ neiertătoare», la fel, ne spune în chip poetic Ion Hadârcă: «într-o viaţă de om/ nu încape/ doar omul». Aici am putea descifra seminţele ce nutresc obsesiile artistice ale poetului.

Volumul se deschide cu un poem de un postmodernism manifestat cu lejeritate (Scrisoarea Scrisorii I către Scrisoarea a III-a). Are, nu doar în această carte, capacitatea de a inventa noi cuvinte, îmbogăţite astfel semantic: sentiminica din om, intraţi în pixaj, pînă la iederaţia, iederatura, iederama, iederalizarea, iedernitatea – care dau şi titlul poemelor; în ultima citim: Doamne, te iubesc/ numai pe Tine/ pentru că/ numai pe Tine/ nu Te cunosc.

Un munte, lacrima de sare este un imn al durerii unui neam obidit de istorie.

Fără cuvinte are un frumos final în umbra lui Nichita Stănescu: sîntem copii cărunţi/ lăsaţi la colţ/ de lume/ dar cu părinţii/ proprii/ încă nenăscuţi.

Este un brigand, un fur care sondează, explorează pînă la ultima silabă bogăţiile de sens ale cuvintelor, cu inima plutitoare/ cu odgoane fierbinţi/ cu arhanghelul pe catarg/ şi cu marea sărată/ sechestrată-n burduf/ rătăcită cu nările-n vînt/ după tezaurul fabulos/ al cuvintelor (Brigantina piratului-bard).

Nu e totuna este o frumoasă interogaţie interogatorie şi universalistă, unde soarele răsare egal pentru toţi muritorii: „nu e totuna/ cum gîdilă iarba/ tălpile pruncilor/ şi cum se aşterne/ ameţită sub umerii/ îndrăgostiţilor// dar ce e cu voi/ întrebară totuna/ iarba soarele şi somnul/ ce e şi de ce/ vă mărunţiţi/ vă risipiţi într-o doară/ dacă noi răsărim/ la fel de indivizibil/ pentru toţi”.

Nenumărate îi sînt necuvintele şi de nemăsurat în lirica lui Ion Hadârcă: nemăsurate şi oarbe/ nemîngîiate şi tinere/ nenumărate şi unice/ neprevăzute şi sincere/ nedezminţite şi totuşi/ neauzite şi cîntece/ neasemuite şi ieftine/ neadevărate şi nete/ neprihănite şi darnice/ nenorocite şi demne/ necredincioase şi pure/ nedeşteptate şi treze/ nedezminţite şi dincolo/ neîmpăcate şi pace (Nemăsurat şi oarbe).

Avem şi o diatribă în contra poeziei mizerabiliste (Mă încercuieşte gaşca…) mult cultivată şi în mare vogă în primele decenii după ’89.

Este un om viu, aşa cum cere Camus în Mitul lui Sisif, unde citim: „Pentru artistul absurd problema constă în a-şi însuşi arta de a trăi, care e mai presus de îndemînarea artistică. Cu alte cuvinte marele artist este, înainte de orice, în cli­matul absurdului, un mare om viu, dacă înţelegem că aici a trăi înseamnă în egală măsură a simţi şi a gîndi. Opera întruchipează aşadar o dramă intelec­tuală. Opera absurdă ilustrează gîndirea ce renunţă la iluziile sale şi care se resemnează să nu mai fie decît o inteligenţă ce se foloseşte de aparenţe, acope­rind cu imagini ceea ce nu are nici o raţiune. Dacă lumea ar fi inteligibilă arta nu ar exista”. Ilustrativ este poemul Mai ales igrasia: „mai ales igrasia/ mi-a fost călăuză/ prin acest intestin căruia/ toţi îi spun viaţă// cum atingeai un prag/ de catedrală/ cum din amvon/ îţi predica igrasia// (…)/ a înflorit magnolia/ îmi spui/ şi eu încerc să-ţi şterg/ paloarea de pe faţă”.

Memoria celulozei (Editura Timpul, 2007) e un altfel de Sonetarium, balansînd între François Villon şi Vechiul Testament (Sonetul zăpezilor din altă daltă) care porneşte de la Pieta a lui Michelangelo şi se termină cu: „Dalta lui Moise, ce-n cumplite munci/ Sculptează-o lume-n zece doar porunci”, pînă la shakespeareanul Sonet pe scoarţa lumii, sau cel dedicat regelui din Ur, Sonetul lui Ghilgameş, sînt sonete ce ne oferă multe exerciţii de prestidigitaţie lirică, de bună germinare şi încolţire întru cuvînt: „N-am desluşit nimic-nimic, Părinte,/ Din cîtuşi/ cîte însuţi Tu mi-ai dat,/ Ci eu, risipitorul, n-am luat/ Decît păreri şi zdrenţe de cuvinte.// Şi-acum întreb de mine, celălalt:/ – Fărîmă, tu, de Spirit ce-şi dezminte/ Plodul de lut! Spre ce învăţăminte/ Pus-ai blestem pe propriu-ţi păcat?// Să fie-acesta Verbul cel dintîi?/ Acest gol-mut ce-1 vîntură poeţii/ Şi-n văgăuna şarpelui profeţii/ L-ar pune-n loc de pernă căpătîi?// Deschide-mi, Doamne, taina limbii pline/ Prin care păsări, pomi şi peşti vorbesc cu Tine” (Sonet gol-mut).

În Sonetul orei zero, cu un bun auz bacovian, aude, între altele, cum plînge-n mine timpul lumii.

Sonetul cu umbrela ridicată, o Acuarelă minulesciană, într-un alt timp istoric: prin oraşu-n care nu mai plouă/ peste cei, cîndva ţinîndu-se de mînă./ doi bătrîni, ce-n noapte fără vină/ fost-au ridicaţi în ’49, rămîne o melopee postmodernă.

O înveşnicire, dincolo de viaţă, după stingere este Sonet nocturn: „Dar ne rugăm cu mîini tremurătoare/ Să trecem unul altuia lumina/ Urcînd, din lumînare-n lumînare”.

Poeţii sînt locuitori pe alte planete, mereu schimbătoare, de acolo primim cînturile lor, în care ne cuprind cu tot cu viaţa noastră: „pentru că rîul lui Heraclit/ n-are nume/ şi mereu se transformă/ cu tot cu albia/ matca şi ţara/ care nici ele nu se repetă/ în fiecare nouă zi/ de fiecare dată/ cînd ieşim în lume/ de fapt noi păşim/ pe o altă planetă (Planeta lui Heraclit).

Gheara de fum, care dă titlul volumului apărut în 2007 la Editura Garuda-Art, este locul unde icoanele/ explodează în vis, în care, evadînd/ din panouri publicitare/ o pasăre goală/ îşi depune în cuibul/ dorinţelor noastre/ ouă fosforescente e cîmp minat/ acest creier/ de care ni-i frică/ acum/ dîre de sînge// pe ecranul de aer/ prin regimentul de arbori/ pe unde trece/ gheara de fum.

Multe poeme sînt reluate din volumele anterioare, într-o ordonare, vizibil diferită, pentru a întregi o altă viziune lirică.

Tema regelui gal este propusă într-o viziune proprie, nu lipsită de tandreţe: „deasupra lumii/ orice muritor/ săltat din luturi/ de trei ori/ e rege gol// odată cînd/ scîncind de foame/ adoarme crud/ la sînul mamei/ şi altădată/ cînd citindu-i crezul/ părintele/ i-a săvîrşit botezul/ şi-n al iubirii tron/ a treia oară/ regele-i gol// lîngă regina goală// braţe albe/slabe/ calde/reci/ robi şi bezmetici/ goi şi lacomi/ sîntem regi (Regele gol).

Lupta poetului cu îngerul poe-zeiesc din Poemul cronofag este şi basm şi amestec livresc şi viaţă lirică proprie, care: aşa se încheie/ la nesfîrşit/ povestea/ acestui blestemat/ poe-zmeu/ ajuns iar şi iarăşi/ să-şi devoreze sosia/ propriului său/ mereu mai nou/ arha-/ ism-/ EU.

Ion Hadârcă rămîne, între poeţi, un locuitor al Atlantidei, un atlant pentru care viaţa e mai presus de orice, ce a mers, merge drept pe drumul lui şi în care partea divină, moştenirea lăsată de zei i s-a păstrat în suflet şi care scrie pentru trăitorii de pe continentul platonician.