În anul 2013, la Editura Eurocarpatica Ion Ciurea a tipărit două cărţi de poezie, Treceri şi Frunzele anotimpurilor, care vin du­pă alte cinci volume de versuri: Căutări (1998), Nelinişti (1998), Zbor între milenii (2000), Mă doare Ţara (2001), Veşnicia trecerii (2006); redactor prin anii ’80, vreme de două decenii, la “Deutsche Welle”, Ion Ciurea a fost, pentru publicul din ţară, o “voce” la un post de radio (vest)german, interzis de autorităţile fostului regim: “vocea” trece acum în şoapta lirismului,”complicitatea” cu ascultăto­rii de odinioară continuă, iată, cu o altfel de “complicitate”, a poe­tului cu cititorul de poezie. Treceri e un “jurnal sentimental semi­centenar”, cum precizează poetul însuşi, adunînd o sută de mărturii ale unei iubiri care trece dincolo de vremea sa. Ion Ciurea e un ele­giac în sensul originar al termenului (elegeia însemna, în greaca ve­che, “cîntec de doliu”), majoritatea poemelor cărţii fiind lungi plîn­geri în amintirea celei plecate, pierdute: “Zile de ceaţă,/ Nopţi de păcură,/ Căutări zadarnice./ Inima-mi arde,/ Priviri dornice,/ Buzele-mi murmură./ Iubesc şi urăsc,/ Vers vechi, veşnic nou,/ Refrenul durerii,/ Îl gem şi eu,/ În faptul serii,/ Plîngînd,/ Sub geamul tău” (Bolnav de tine): e o poezie de confesiune sentimentală, de contempla­ţie meditativă şi de reverie nostalgică, polarizîndu-se pe motive lirice precum singurătatea, despărţirea de iubită, efemeritatea sau vidul existenţial, moartea, suferinţa.

Poezia lui Ion Ciurea este rostirea unui eu “adîncit în mine”, adăugînd, lîngă motivele amintite, tot felul de teme conexe, precum licărul speranţei pe care îl dă metempsihoza, sanctificarea fiinţei iubite, asocierea, într-un sentiment religios profund, cu simboluri christice, ca în Rugăciunea unui creştin:  “Golgota sui/ pe urmele credinţei Lui,/ să ştiu că, în final, îmi spui/ ce nu se spune orişicui,/ ci Lui,/ doar Lui!/ Aş vrea să-mi spui / că trepte înspre Tine sui,/ încet, dar sigur, trepte sui,/ în viaţa Ta, în cerul Lui,/ mereu, că sui./ Aş vrea să-mi spui/ ce, pîn-acuma, numai lui,/ în tainici rugi, i-ai spus şi-i spui,/ că vrei a Lui şi doar a Lui/ să fii,/ a Lui./ Rămîi a Lui,/ dar fă-mi şi mie parte-ntîi,/ de ce-aş dori, ca nimănui/ să nu mai spui, să nu mai spui/ pe veci,/ doar Lui!”. Unele poeme sînt dialoguri cu o prezenţă în absen­ţă, cu depărtarea care apropie, cum se spune undeva; alte texte prezentifică într-atît fantasma încît fac încă posibile, într-un real al imaginarului, “pasiuni mistuitoare”, în “purpura dorinţelor încinse” sau într-o joacă erotică în ploaie ori pe plaja de la Costineşti cu “făpturile aprinse”, mîngîind “rotunjimi de calde sînuri”:  “În ochii-mi te răsfrîngi unduitoare,/ Cu pulsul şoldurilor fremătînd,/ De sfinte pasiuni mistuitoare,/ În mine, catedrale înălţînd./ Te văd printre liane, despletită,/ În pas de căprioară alergînd,/ Cu praf de marmură acoperită,/ În goliciunea-ţi, raze adunînd./ Să mă străpungi cu fildeşii din sînuri,/ Provocator, spre mine, îndreptaţi,/ Aş vrea să vrei cu rîuri de săruturi,/ Cascadă, peste mine, să răzbaţi./ Să zbor făr-de sfîrşit, în voluptatea/ Rostitului de gînd înşelător,/ Cînd buzele-ţi, mimînd eternitatea,/ Mă potopesc cu arzătorul dor./ Nectar să sorb din mugurii de floare/ Ce-n mîna mea ca merii înflo­resc,/ Cu fiecare nouă-mbrăţişare,/ Parfumul tău, în mine, să topesc” (Dorinţe ascunse). Mereu pe cărarea zării spre trecutul surpat, poe­tul (re)găseşte spaţiile de identificare a fiinţei interioare, cu pro­ximitatea prezenţei iubitei absente, în apa mării ori a “simfoniei ploii de vară” şi în veşmîntul mistic al cerului, rămînînd pentru tot­deauna, ca între nişte contraforţi,  în “calde ploi de simţuri, eresu­ri şi fantasme”, încercînd să iasă astfel din “labirintul strîmt”, căutînd refugiul în “basmul fericirii din trecut”; poezia din Treceri adună toate ipostazele iubirii (oarbă, pasională, disperată, nebună, pustie, cum spune poetul în Ipostaze), în meditaţii romantice lîngă întinderile de ape, transformînd figura în icoană, cu accente lirice care amintesc de vorbele Ecclesiastului.

Înţelesurile adînci ale acestora (“Nimic nu este cum a fost/ Şi nu va fi cum este?/ Ce fost-a, n-a mai fost cîndva/ Ce fi-va-i nouă veste?” – Gîndind necuprinsul) fac tre­cerea spre temele din volumul Frunzele anotimpurilor al cărui pivot tematic este geneza, ca pentru (re)facerea fiinţei şi vremii sale în rosturile lor pămînteşti, începînd de la demiurgica flamă de-nceput (Perpetuum mobile, Big-bang). Regăsim, în această a doua carte a anu­lui 2013, evocări bacoviene şi, mai ales, înţelegerea poeziei ca măr­turie, ca spovadă, cum spune poetul: toamna e anotimpul liricii lui Ion Ciurea, (pe)trecerea fiinţei fiind asociată cu simbolistica frun­zelor moarte în covoare galbene, vineţii, ruginii, crengilor descăr­nate, ploilor, straielor cernite, vîntului “şui” şi cu aceea a mişcă­rii valului de mare: “Visez pierdut la malul mării,/ Privind nisipul mişcător/ Scăldat de ape-nşelatoare,/ Gîndind incertu-i viitor,/ Spre ce tărîmuri îl vor duce?/ Hazardul doar îl poate şti./ Tărîmul meu îl văd în zare,/ Ţesut în ceţuri plumburii./ Grăunte de nisip vremelnic,/ Te pizmuiesc în sinea mea/ Că nu-ţi cunoşti destinul magic,/ Să fiu ca tine parc-aş vrea./ Să fi rămas şi eu siliciu,/ Tînjesc, scrutînd în viitor,/ Spirala dureroasei treceri/ De n-o urcam, ştiind că mor./ Clepsidra veşnic rotitoare,/ Ce naşte iar ce fost-a ieri,/ Te reîntoarce în ţărîna/ Din care te-a rodit… să pieri” (Gîndind trece­rea). Ca şi în Treceri, apa şi cerul rămîn în Frunzele anotimpurilor reperele de identificare (un poem se cheamă chiar Autobiografie acva­tică); în acest registru, poezia lui Ion Ciurea pendulează între spe­ranţa vagă pe care o poate da, iată, un “fluierat de mierlă” în prima zi de Paşti, ca un simbol al biruinţei asupra morţii şi gîndul abdi­cării din farsa existenţei: “Şi-atuncea, eu,/ Cu vise spulberate,/ Ce rost să am în tainicul nimic/ Decît s-aştept izbăvitoarea clipă/ Din farsa existenţei să abdic!?” (Dilema). Poezia lui Ion Ciurea se dis­tinge prin coerenţa temelor şi, deopotrivă, prin adîncimea expresiei lirice a unei paradigme de sensibilitate neoromantice.