„În primă instanţă şi cel mai adesea”. Nu e greu de sesizat un reflex care a devenit deja comun şi care, într-o anumită măsură, îl priveşte pe fiecare dintre noi. Cred că e propriu timpului pe care-l trăim acum, un timp ce exaltă uşor datele gândirii tehnice şi economice. Exaltă, de fapt, voinţa de calcul şi posesiune, de preluare a orice în stăpânire. Simplu vorbind, un asemenea reflex constă în a distinge „cele cu sens” şi „cele fără sens” după criterii ale evidenţei comune, uzuale. Tocmai aceste criterii ne apar în primă instanţă sigure şi utile. De exemplu, după o logică ce operează cel mai adesea bivalent („sau alb, sau negru”). Sau după unele reguli proprii acţiunii eficiente, randamentului tehnic. Eventual după criteriile simţului comun (sensus vulgaris), ca şi cum acesta ar fi întotdeauna de încredere. În consecinţă, sens ar avea ceea ce urmează o logică simplă, ceea ce se supune unui calcul neutru, tehnic, ceea ce răspunde unor obişnuinţe comune. În rest, s-ar întinde zona întunecată şi primejdioasă a celor lipsite de sens.

Totul se petrece exact ca pentru acei cartografi de altădată care, neştiind ce se află dincolo de locurile deja călcate cu piciorul, scriau pe hartă pur şi simplu: hic sunt leones, în aceste ţinuturi trăiesc fiare cumplite. Călătorii trebuiau serios avertizaţi, ca nu cumva dorinţa să-i împingă tot mai departe, dincolo de locurile cunoscute.

Credinţa că în viaţa noastră contează doar cele de primă instanţă, acceptabile în mod obişnuit, lasă în afara jocului multe experienţe şi forme de expresie. Lasă deoparte, de pildă, modul de expresie prin excelenţă liber, precum cel poetic. Ignoră jocul elevat de idei şi darul naraţiunii. La fel şi rostirea sentenţioasă, vizionară. Sau imaginea mitică şi viziunea eshatologică. Consideră gratuite conştiinţa vinei şi dorinţa de confesiune. Deopotrivă bucuria simplă a jocului, estetica pură a unui gest, orientarea exotică a privirii, ingenuitatea unui dialog, actul de contemplare şi visarea cu ochii deschişi. Astfel de experienţe vor fi socotite fie suspecte, fie irelevante, vane[1]. Din punctul de vedere al gândirii comune, sunt lipsite de sens: nu apar nici sigure şi nici eficiente. La o asemenea tristă decizie duce reflexul amintit mai sus şi credinţa veche care-l susţine.

Faptul ca atare trimite la un mod anume de a privi lucrurile, la un mod de a fi. Ţine în fond de ceea ce se petrece „în primă instanţă şi cel mai adesea”. Această expresie, consacrată în scrierile lui Heidegger, se referă la modul nostru obişnuit de a fi. „În primă instanţă şi cel mai adesea omul e pierdut în lumea sa”[2]. A fi în lume înseamnă acum a te afla mai ales în preajma lucrurilor, cufundat în lumea preocupărilor de tot felul. Înţelegerea se petrece sub domnia impersonalului „se”, omul vorbind cum se vorbeşte, gândind cum se gândeşte şi făcând ceva aşa cum se face. Până şi revolta faţă de aşa ceva decurge aşa cum se obişnuieşte. „Ne bucurăm aşa cum se bucură îndeobşte; citim, privim şi judecăm literatura şi arta aşa cum se priveşte şi se judecă; însă deopotrivă ne desprindem de ‚marea masă’ şi ne retragem aşa cum se retrage îndeobşte; ne ‚indignăm’ de tot ceea ce îndeobşte se consideră demn de indignare”[3]. Acest „se” a coborât adânc în noi, ca şi ceea ce numim în grabă „mulţime”, „lume”. Ne-ar fi propriu acum tocmai „caracterul mediu”, prin care ne este deja prescris „ceea ce putem şi avem voie să îndrăznim”. Excepţia ajunge bine supravegheată dinăuntru. „Orice tinde să capete întâietate este tacit reprimat. Tot ce aminteşte de origini e într-o clipă nivelat pe motivul că e de mult cunoscut. Tot ce a fot dobândit prin luptă ajunge la îndemâna oricui. Orice taină îşi pierde puterea”[4]. În consecinţă, cum vom distinge sensul de nonsens ? Exact aşa cum se obişnuieşte acest lucru, aşa cum se face de obicei, ca şi cum, în ceea ce ne priveşte, totul ar fi de la sine înţeles.

Ne dăm seama uşor de acest lucru mai ales în faţa unor atitudini sumbre, când omul se vede condamnat iremediabil la eşec. Se va plânge atunci de absenţa sensului, de lipsa unui rost al vieţii. Însă, fapt curios, el ar vrea să vadă ca atare sensul unor fapte, să-l vadă în faţa ochilor săi, asemeni unui lucru pe care poţi pune mâna, poţi să-l măsori şi să-l deţii nemijlocit. La fel şi cu sensul vieţii sale, îl vrea neapărat sub ochi, în mâinile sale, bine calculat şi stăpânit, spre a-l poseda asemeni unui bun oricând la îndemână. Nu e de mirare că şi întrebările pe care şi le pune ţin de această specie curentă a sensului: ce am de câştigat făcând acest lucru ? cu ce m-am ales din aceasta ? ce îmi aduce mie aşa ceva ? Cum nu află un răspuns la asemenea întrebări, se va lamenta singur în continuare, va vorbi dezamăgit şi nervos despre nonsensul vieţii sale.

Limite logice. Cred că e bine să vedem mai întâi ce anume ne spune simţul logic în această chestiune, ar fi un bun punct de plecare[5]. Logic vorbind, sensul şi nonsensul privesc situaţia unor enunţuri sau propoziţii. Astfel, o propoziţie cu sens (de pildă, „Cezar este poet“) respectă unele reguli de natură gramaticală şi logică. Drept urmare, poate fi adevărată sau falsă. În alte situaţii (cum ar fi:  „Cezar este şi“), cuvintele compun doar în aparenţă o propoziţie (Rudolf Carnap). Nu ne spun nimic, nici măcar dacă domnul Cezar este o simplă conjuncţie într-un vers. Şirul de cuvinte, în consecinţă, e lipsit de sens. Grav însă e tocmai faptul de a rosti aşa ceva cu aparenţa şi cu pretenţia că are sens. Se naşte inevitabil nonsensul, datorat fie unor cuvinte fără semnificaţie determinată („Cezar este infinit”), fie încălcării regulilor sintaxei („Cezar este şi“), fie confundării unor categorii logice („Cezar este un poem“). Desigur, unora dintre noi – şi în anumite clipe de lectură – simţul poetic le poate spune că, într-adevăr, Cezar este el însuşi o rostire stranie, un poem fără titlu şi fără punct, un cuvânt viu. Doar că privirea logică, atentă la sintaxa unor entităţi neutre, nu are cum să vadă aşa ceva.

Aşadar, nonsensul nu reprezintă o propoziţie falsă, aceasta fiind totuşi cu sens. Nici o propoziţie indiferentă în privinţa sensului, precum o tautologie (A = A). Nici măcar una lipsită de sens, căci aceasta nu elimină definitiv posibilitatea sensului. Nonsensul, din punct de vedere logic, e agresiv și perfid. E înşelător, destul de greu sesizabil. La prima vedere pare să fie în joc ceva cu sens, ca atunci când se spune „Nimicul aşteaptă în faţa ferestrei”. Însă ascunde o gravă confuzie, încalcă flagrant regulile gândirii valide.

Analiza logică ne face atenţi la situaţii de acest fel. Însă nu ne ajută întotdeauna, uneori nu ne ajută deloc. Ar trebui văzut mai ales ce se petrece cu spusele noastre şi cu noi înşine în timp ce vorbim. Cum scrie Wittgenstein la un moment dat, „spune ce vrei, atâta timp cât aceasta nu te împiedică să vezi cum stau lucrurile“[6]. O propoziţie socotită „în sine” e indiferentă în privinţa sensului, nu e nici cu sens şi nici fără sens. Ca să o scoţi din această indiferenţă, trebuie să vezi din ce joc al vorbirii face parte şi cum lucrează acolo, cum şi de cine e rostită. Poţi vedea atunci legătura ei cu unele credinţe şi intenţii, actele care o însoţesc şi efectele ei posibile. Când o propoziţie nu te lasă a înţelege ce poţi face cu ea, să descrii, să arăţi ceva, să provoci o reacţie, să te joci, atunci nu ştii mai nimic în privinţa ei (§ 520). Ne dăm seama, însă, că nu e vorba doar de felul în care noi „folosim“ diferite propoziţii şi cuvinte. Contează deopotrivă felul în care acestea „folosesc“ vocea şi sensibilitatea noastră. Cuvintele noastre ne afectează continuu ele însele, ne animă şi ne arată ceea ce nu poate fi rostit, eventual ne îndreaptă într-o direcţie ignorată până atunci. Nu le putem vedea doar asemeni unor unelte, nici măcar atunci când aceste unelte ne-ar învăţa singure cum să le folosim. Iar pentru a înţelege ce vrea să spună o propoziţie, aceasta trebuie regăsită în lumea care îi e proprie. Trebuie privită „ca un fapt demn de atenţie“, de care să te poţi mira sau în faţa căruia să fii neliniştit[7]. În unele situaţii, vorbirea îşi schimbă neaşteptat jocul de care ţine, deschide noi alternative, sensul şi nonsensul fiind dejucate fără încetare.

În acelaşi timp, știm bine că sensul şi nonsensul nu privesc doar o anumită propoziţie, un enunţ. Privesc deopotrivă o conduită sau o atitudine, un proiect de viață, un destin sau o secvenţă a istoriei. În cazul lor ce vom spune ? Că sensul şi nonsensul sunt trăite sau nu, sunt posibile sau reale, există sau nu există. Or, din punct de vedere logic, existenţa a ceva nu se poate afirma ca atare. Aşa cum ne avertizează logicienii, existenţa nu e o proprietate, nu e un predicat logic. Poate fi cel mult un operator, prin care se indică dacă o clasă este sau nu vidă. Vorbind despre „clase logice” şi nu despre realităţi concrete, logicianul nu poate spune dacă sensul sau nonsensul există. Cu alte cuvinte, logica deplin riguroasă nu ne poate asigura în vreun fel de existenţa sensului sau a nonsensului în această lume.

Varietăţi banale, docte și paradoxale. Să admitem ceea ce spune Eugeniu Coşeriu la un moment dat, anume că limbajul poetic este limbajul absolut. Acesta vine cu o libertate maximă în privinţa puterii de semnificare. Este locul „plenitudinii funcţionale a limbajului”, realizează nu doar una sau alta dintre funcţiile acestuia, ci întregul lor (ceea ce „se poate numi evocare”)[8]. Ca limbaj absolut, poezia înseamnă „unitate de intuiţie şi expresie”, „pură creaţie de semnificate”. Deschide continuu lumi alternative, insolite, ceea ce nu se poate spune despre limbaj în genere. În acest sens, „Odiseea nu se referă la o realitate, ci este o realitate”[9]. Survine astfel un paradox aparte. „În poezie, tot ce este semnificat şi desemnat prin intermediul limbajului (atitudini, personaje, situaţii, întâmplări, acţiuni) devine la rândul său ‚semnificant’, al cărui ‚semnificat’ este tocmai sensul textului. Din acest punct de vedere, Kafka, de exemplu, nu vorbeşte despre Gregor Samsa, ci prin intermediul lui Gregor Samsa şi despre ceva diferit; din această perspectivă, Gregor Samsa este doar un ‚semnificant’”[10]. Poezia exprimă limbajul omenesc în deplinătatea creativităţii sale.

Aș înțelege de aici că, în absolut sau în plenitudinea sa, limbajul echivalează cu poezia ca atare. La polul opus, dar privind ca în oglindă, afli limbajul cotidian, unul de uz comun şi supus uzurii cotidiene. Desigur, realizează şi acesta destule funcţii, însă un gen de „plenitudine impură”, uzuală. Jocurile de limbaj trec ușor în uzajul lor obişnuit, în simpla lor banalitate. Între cei doi poli – două limite, în fond – se situează alte limbaje, tehnic și ştiinţific, juridic și filosofic, religios sau mitic. Cu fiecare dintre ele limbajul poetic se reduce sau se „dezactualizează”[11].

Ceea ce înseamnă că nonsensul poate fi regăsit el însuși sub multe chipuri. Unele sunt banale, comune, altele docte, iar altele paradoxale, poetice. Acestea din urmă ar putea fi văzute ca absolute, pure, în accepțiunea invocată mai sus.

Nonsensuri banale. De exemplu, „pătratul e rotund”, „cercul e pătrat“. Uneori banalitatea ia forma unei naivităţi aproape copilăreşti: „punctul e mic“, „cerul e sus“, „am ceva în minte”, „cuvântul său e adânc”. Alteori e vulgară, proprie vorbirii vulgului: „sufletul e în trup”, „sufletul e în afara trupului”, „sufletul a plecat”. Desigur, când vorbeşte cineva care ştie că în joc e doar un mod de a vorbi, spusele se eliberează de elementul frust al acestor reprezentări. Un biograf timpuriu al lui Descartes notează că, în ultimele clipe de viaţă, filosoful ar fi spus: „Suflete al meu, e timpul acum să pleci…”. Nu cred că şi-ar propune cineva să vadă dacă spusa filosofului e cu sens sau fără sens din punct de vedere logic. Doar că dincoace, în viaţa de toate zilele, nonsensurile se petrec de-a valma şi cu dezinvoltură. Când sunt involuntare, pot avea cauze obişnuite, precum confuzia unor semnificații. Sunt încălcate unele norme ale competenţei elocuţionale: „cu două zile înainte de moarte era încă în viaţă”[12]. Astfel de nonsensuri produc varii efecte, inclusiv comice, nostime, relaxante.

Destule propoziţii pe care le socotim cu sens se pot dovedi nonsensuri. Cu exemplul lui Wittgenstein: „Ştiu la ce mă gândesc“. Cel care spune aşa ceva îşi imaginează propria gândire ca un flux care se petrece în mintea sa şi pe care îl poate privi de la distanţă, exact aşa cum priveşti apele unui fluviu în timp ce stai liniştit pe ţărm. Şi-ar putea da seama de acest lucru imediat ce ar observa că şi propoziţia opusă e un nonsens („Nu ştiu la ce mă gândesc“). Alteori, însă, nu mai ştim ce fel de realitate avem în faţă. „Închipuie-ţi un peisaj, un peisaj fantezist şi în el o casă – şi că cineva ar întreba: ‚Cui îi aparţine casa?’ – La asta, răspunsul ar putea fi: ‚Ţăranului care stă pe banca din faţa ei’. Dar atunci acesta nu poate, de exemplu, să intre în casa lui“[13]. Întrebarea cu privire la cel căruia i-ar aparţine casa de pe pânza pictată ratează imediat orice sens potrivit.

Când sunt căutate, intenţia poate fi ludică sau spectaculară, ironică sau pragmatică. Are loc, aşa cum s-a observat, suspendarea intenţionată a unor norme de coerenţă. Este ceea ce se întâmplă adesea în jocurile de cuvinte, glume şi versificări ocazionale, citarea ironică sau parodică, flirt şi tachinare, moduri libere şi plăcute de vorbire, practici ale distanţării de vacarmul şi anonimatul zilei. Ne dăm seama că uzajul obişnuit al nonsensului e mult mai extins decât am putea noi crede. Acesta e faptul care merită mai multă atenţie. Ne intrigă adesea ambiguitatea sensului în ceea ce se spune, ne supără acuza că am vorbi noi înşine fără sens, însă ne plac enorm acele jocuri şi acea libertate a vorbirii prin care îşi fac loc, subtil şi relaxat, tot felul de nonsensuri în viaţa noastră obişnuită. Nu doar că destind stările de lucruri, dar le pot conferi o neaşteptată eleganţă, o simplă şi frumoasă altitudine.

Nonsensuri docte. Sunt formulate într-un limbaj conceptual, elaborat, precum cel propriu ştiinţei sau filosofiei. Se produc, aşa cum s-a văzut, prin încercarea de a spune ceva despre ceea ce nu se poate spune nimic: „lumea e infinită”, „timpul e ireversibil”, „eul omenesc e fără moarte”, „binele în sine nu se poate realiza”, „existenţa are sens”, „existenţa nu are sens”. Se consideră ca obiect ceea ce nu poate fi obiect. Se vorbește despre ceea ce nu se poate vorbi. Iar filozofia pare să nu ocolească niciodată ceea ce nu se poate gândi şi nu se poate spune. Uneori se confundă conceptele formale cu cele neformale. „Expresii precum ‚1 este un număr’, ‚există doar un zero’ şi toate expresiile asemănătoare sunt nonsensuri. (Este în aceeaşi măsură un nonsens să spunem ‚există doar un 1’ pe cât ar fi un nonsens să spunem: ‚2 + 2 este la ora 3 egal cu 4’)“[14]. Nonsensul îşi face uşor loc în unele întrebări filozofice: „dacă binele este mai mult sau mai puţin identic decât frumosul“ (§ 4.003). Sau în unele propoziţii aparent clare: „există obiecte“ (§ 4.1272), „Socrate este identic [cu sine]“ (§ 5.473), „există ceea ce există“. Desigur, filosofia cultivă nu doar acest gen de nonsens, propria ei moarte, ci deopotrivă paradoxul fascinant, insolubil.

Unele nonsensuri devin docte prin asumarea lor reflexivă. De pildă, expresia „cerc pătrat“ ar desemna, pentru unii interpreţi, un obiect imposibil, ca şi „materia fără întindere“ sau „muntele fără vale“ (Gilles Deleuze, Logica sensului). Obiect imposibil dintr-un anumit punct de vedere, încât nonsensul indică acum altceva decât lipsa de sens. Unele nonsensuri au fost formulate sub intenţii precise, teoretice. Un exemplu bine cunoscut e cel oferit de Noam Chomsky: „Colorless green ideas sleep furiously“ („Ideile verzi incolore dorm furios“). Un altul asemănător, mai îndrăzneţ totuşi, ne oferă Umberto Eco: „armăsarul behăia cu disperare ca un trântor“ (De la arbore spre labirint). Face imediat observaţia că această spusă ar putea fi îndreptăţită în utilizarea ei metaforică, chiar dacă de obicei va fi respinsă ca excesivă. Unele experimente literare, aşa cum ştim, au mers mult mai departe în această privinţă.

Nonsensuri paradoxale. M-am bucurat să văd că nonsensul poate fi regăsit nu doar în accepţiunea sa vulgară. Și că poate fi înțeles nu doar ca o situație negativă, suspectă. Dimpotrivă, au fost puse în joc unele ipostaze subtile, inspirate. De pildă, în versurile lui Goethe: „Gri, dragă prietene, e orice teorie, / Şi verde arborele auriu al vieţii” (Faust, I, vers. 2038–2039). Într-un astfel de caz, nonsensul anunţă o realitate inaccesibilă în sine. Caută să numească ceva greu de numit şi în faţa căruia, uneori, nu poţi decât să te minunezi. Deschide către ceea ce este inefabil ca atare. Bunăoară, versul straniu din Eli, Eli…: „Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuşi” (Mihai Ursachi). Sau cântul pur al aceluiași: „Lazăre, Lazăre, / scoală-te, Lazăre, / s-auzi ce mai pasăre / în lanul de mazăre” (Ce mai pasăre). Ajung sesizabile chipuri nespuse ale logos-ului, ca dintr-o altă lume. Rostirea poetului ajunge singulară, devine ea însăși destin şi singurătate, lăsând în urmă reprezentările vieţii noastre obişnuite.

Unele apariţii ale nonsensului sunt pitoreşti, precum cele ludice, altele stranii, mai ales cele poetice şi religioase. Există moduri elevate, subtile, altele inocente. Unele vin cu pretenţii savante, de pildă când omul de ştiinţă caută să spună ceva precis despre o entitate vagă. Altele exprimă vise ciudate din timpul nopţii. Sau sunt proprii conştiinţei mitice, atitudinii animiste. Privesc uneori masca omului adult, alteori copilul ascuns sub această mască. Unele dau culoare vorbirii cotidiene, altele însoţesc idei şi imagini ştiinţifice. Unele apar în enunţuri metafizice, altele în vise şi în povestiri. Dincolo de acestea se situează cele care doar în primă instanţă apar ca nonsensuri. Ar putea fi reţinute mai curând ca paradoxuri sau antinomii, locuri de limită. Anunţă acea libertate pe care o presupune, de pildă, dorinţa de transgresare a unor convenţii. Sau pe care o caută, cu o energie aparte, cuvântul poetic şi imaginea vizionară, actul de contemplaţie şi experienţa religioasă. Cu fiecare dintre acestea nonsensul survine în chipuri neaşteptate, exotice, uneori minunate, apte de transfigurare.

[1] Ideea de gratuitate a unor experienţe a suportat deja întâlnirea dură, violentă, cu noul mod de a gândi. Gratuit nu mai înseamnă acum ceva în relaţie cu graţia unei prezenţe personale, cu dăruirea pură de sine, ci înseamnă doar ineficace, ineficient, inutil, nefolositor, zadarnic, van, lipsit de sens. Orice dicţionar indică această nouă semnificaţie a cuvântului. E ocultată ideea dăruirii de sine, ca şi cea de caritate. Între cele două semnificaţii se interpune, de la un timp, una proprie solitudinii eroice, subiectivităţii excesive şi exaltate în propria ei libertate, aşa cum aflăm în Les caves du Vatican de André Gide.

[2] Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, traducere de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Humanitas, 2003, p. 295.

[3] Ibidem, p. 174.

[4] Ibidem, p. 174-175.

[5] În cele ce urmează voi relua, într-o altă formă, unele idei formulate în cartea Privind altfel lumea celor absurde, Humanitas, 2013, §§ 13-16, 18.

[6] Ludwig Wittgenstein, Cercetări filozofice, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, § 79.

[7] „Priveşte nu drept ceva de la sine înţeles, ci drept un fapt demn de atenţie că imaginile şi povestirile născocite ne produc desfătare; ocupă mintea noastră. («Priveşte nu drept ceva de la sine înţeles» – aceasta înseamnă: miră-te de asta, aşa cum o faci cu privire la lucrurile care te neliniştesc. Ceea ce e problematic va dispărea atunci când vei accepta un fapt, aşa cum îl accepţi şi pe celălalt)“ (Cercetări filozofice, § 524).

[8] Eugeniu Coşeriu, Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Editura Universităţii „Al.I. Cuza“, Iaşi, 2009, p. 161. Sunt reluate, în acest sens, unele teze proprii Şcolii de la Praga, lui Roman Jakobson, înainte de toate lui Benedetto Croce, care a vorbit explicit despre poezie ca limbaj absolut (ibidem, pp. 163-166).

[9] Ibidem, p. 277.

[10] Ibidem, p. 165-166.

[11] Ibidem, p. 162.

[12] Eugeniu Coşeriu, op. cit., p. 260.

[13] Ludwig Wittgenstein, Cercetări filosofice, § 398.

[14] Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001,  § 4.1272.