Jovan HRISTIĆ

Poet, dramaturg, eseist, critic literar, critic de teatru şi traducător, Jovan Hristić (1933-2002) a fost descendentul unei familii care a jucat un rol important în viaţa politică, economică şi culturală a Serbiei din a doua jumătate a secolului XIX. S-a născut la Belgrad, unde a terminat liceul, apoi Facultatea de Filosofie şi de Arhitectură. Din 1967 şi până la pensionare a predat dramaturgia la Facultatea de Artă Dramatică din Belgrad. Reprezentat al liricii moderne sârbe din a doua jumătate a secolului XX, Hristić se înscrie în tradiţia liricii kavafiene, lăsând urme însemnate în poezia sârbă contemporană. Debutează editorial în anul 1954 cu Jurnal despre Ulise. Alte volume de versuri: Poezii 1952-1959 (1959), Şcoala din Alexandria (1963), Poezii vechi şi noi (1988), Poezii noi şi mai noi (1993), Poezii alese (1996) Poezii alese (2002), La ceas târziu – poezii alese, volum apărut postum. Apariţia fiecărui volum de poezii a constituit un adevărat eveniment literar în viaţa culturală sârbă contemporană. Jovan Hristić a fost şi un apreciat critic literar şi teoretician. Volume: Poezia şi critica poeziei (1957), Poezia şi filosofia (1964), Formele literaturii moderne (1968 – volum apărut şi în româneşte în colecţia “Eseuri” de la Editura “Univers” din Bucureşti). Pasionat de teatru, a publicat Teatru, teatru (1976), Cehov, dramarturg (1981), Teatru, teatru II (1982), Studii despre dramă (1986), Referate despre teatru (1992), Referate despre teatru II (1996), Despre tragedie (1998), În căutarea teatrului (2002). Volume de eseuri: Eseuri (1994), Eseuri alese (2005 – postum). Este autorul a 5 piese de teatru: Mâinile curate (1960), Oreste (1961), Savonarola şi prietenii săi (1965), Cei şapte: azi (1968 şi Terasa (1972). Proză: Profesorul de matematică, alte proze şi eseuri (1988 şi 1997) şi Terasă la două mări (2002). A tradus din poezia lui T.S.Eliot, R.Char, H.Michaux etc.

 

Din nou în Ithaca

 

Prietene, în sfârşit trebuie să-ţi iei rămas bun

De la toate ţinuturile ce-au crescut sub lumina acestei lămpi,

De la ceea ce rămâne-n întuneric când o aprindem iară,

De la toate cele când lumina ei din nou se va stinge.

 

Acea zadarnică oboseală rămână pe veci oboseală,

Cât timp mai zac în fostul meu sânge în cumpănă stând

Dacă am învins sau înfrânt sunt de-a pururi.

 

O, dulce a înfrângerii trăire, tristeţe a întâmplătoarelor victorii,

Între aceste patru ziduri

Nimic nu se câştigă, doar palmele goale rămân.

 

Se sting luminile şi de pe masa mea

În ceaţa unor călătorii dispar ţinuturile nimănui –

Pentru prima dată nu mai contează

Dacă sub marea asta se-ascunde pământ sau

Numai soare, sau numai atingerea de sub podea,

Căci moartă-i ziua fără soare şi fără odihnă.

 

 

Atingere

 

Şi-n fiecare clipă sunt nevoit să-mi văd moartea

În ochi, precum în oglinzile care se storc una peste alta

Între care creşte un spaţiu transcendental

Şi realitatea se destramă în cojile umbrelor sale.

 

Marea simplitate de a fi doar circuitul sângelui va face

Ca sute de mii dintre aceia care se dizolvă în ei înşişi

Să confirme încă o dată prezenţa lor incurabilă

În înflorirea trandafirilor de la marginea lumii.

 

Pierduţi în acel lac, precum în ochiul orb

Întors spre adâncul său, în care se reflectă

Prezenţa noastră neîntreruptă, privim

Simţurile noastre depăşindu-se unul pe altul.

 

Acel ultim dar al trupului înainte de scufundare,

Îl privesc şi încerc să mă întrupez din nou,

Ochiul din ochi se îndepărtează încet, iar un

Vânt isteric se înfiripă acolo, la maluri.

Conversaţie

 

Pierdut în clarobscurul cald, cu simţurile relaxate

Ascult acea voce care-ncet se transformă-n trecutul ei,

În feţele pe care le-am văzut, şi care încă licăresc,

Lăsate nemotivat în voia cuvintelor lui.

 

Pentru că aceleaşi lucruri nu vor aparţine niciodată

Aceloraşi cuvinte, şi în zadar încerc să mai

Adaug vocii lui cele două dimensiuni rămase: timpul

Lui nu-i decât o parte goală pe care o umplu rapid.

 

Disperat, încerc ca toate cele să le

Aranjez într-un fel, acel timp imens şi gol

Pe care cuvintele se străduiesc acum să-l divizeze,

În timp ce noi stăm pierduţi şi-ncercăm să fim împreună.

Narcis

Acelaşi chip mă priveşte de partea cealaltă

Din spaţiul său cristalin şi neclintit

Lipsit de griji în care soarele

Se preface în geometrie.

 

Prins în acea mişcare acopăr imaginea

Cu mâna, dar ea rămâne depărtată

Sub lună, oprintă-n

Mişcarea ei rotundă.

 

Mai întâi trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine,

Apoi să-ndrăgim imaginea chipului care durează

Cât deschişi sunt ochii în care citesc

Doar spaimă de ambele părţi.

 

Traducere şi prezentare de Simeon LĂZĂREANU